Despre tăcere (4. Pedagogia tăcerii – prima parte)

Schimbarea de paradigmă

De-a lungul Vechiului Testament, de multe ori Dumnezeu şi-a proclamat superioritatea faţă de zeităţile păgâne prin faptul că El are putere, intervine direct în istorie, vorbeşte, Se arată. Vedem această superioritate reclamată chiar în modul prin care proorocii, ca nişte veritabili “atei antici”, deconspiră neputinţa acestor zeităţi, bătându-şi joc de muţenia şi surzenia lor (1 Împ. 18:27-29; Isaia 41:22-23, 44:27-29; Ier. 10:5; Hab. 2:18, etc.). Dar această exigenţă a empiricului pare a se întoarce chiar împotriva Dumnezeului lui Israel. Spre bucuria nebunilor, am putea gândi erezia că cei 400 de ani de tăcere a lui YAHWEH (perioada intertestamentară) L-a pus pe Dumnezeul evreilor în galeria zeilor muţi, care nu îşi pot dovedi existenţa prin dovezi empirice, incontestabile.

În miezul ultimilor proorocii ale Vechiului Testament, Însuşi Dumnezeu dezvăluie o nouă cale de comunicare şi de relaţionare cu poporul Său. Este vorba de ceea ce se numeşte “legământul cel nou”. Nu atât Dumnezeu va chema şi omul va răspunde (ca până atunci) ci, de atunci încolo, omul va chema şi Domnul va răspunde (Is. 58:9) şi toţi Îl vor cunoaşte (Ier. 33). Tiparul religios mediat de casta preoţilor este schimbat cu oferta lui Dumnezeu de a intra în relaţie directă cu oricine Îl cheamă dintr-o inimă curată. Pentru asta trebuia însă rezolvată problema curăţirii acestei inimi. Însă, paradoxal, toate aceste promisiuni “democratizante” şi “particularizate” sunt suplimentate de hotărârea lui Dumnezeu de a-Şi ascunde Faţa (de ex. Ez. 39:24) şi de a dărâma Templul în care locuia. Dumnezeu Se lasă acum “pe mâna” celor reîntorşi din robie ca în măsura în care aceştia Îl vor chema, să-Şi descopere din nou Faţa. Templul de pietre va fi înlocuit cu Templul de pietre vii (schimbare detaliată în seria de articole Noul Templu al lui Dumnezeu). Este timpul ca vizualitatea empirică a copilăriei să fie înlocuită cu maturitatea devoţională! Israel va învăţa în robia babiloniană lecţia păcatului idolatriei astfel încât niciodată nu s-a mai reîntors la închinarea în faţa chipurilor vizibile, cioplite. În schimb însă avea să pândească un nou păcat, o nouă idolatrie: cea a propriei neprihăniri, a superiorităţii clamate ireconciliabil.

Tăcerea ameninţătoare a lui Dumnezeu de-a lungul celor 400 de ani intertestamentari se prelinge zbuciumant pentru Israel. Iar când Dumnezeu tace atâta timp, oamenii îşi caută de lucru şi încearcă să-I ţină locul. Aşa se face că în acest timp se osifică tipare comportamentale religioase care, fiind atât de “perfecţionate”, aproape că nu mai aveau nevoie de prezenţa lui Dumnezeu. Această înfloritoare tradiţie religioasă/rabinică postexilică parazita perfect nevoia religioasă a oamenilor şi promisiunile glorioase ale vechilor prooroci, interpretate într-o manieră periculos de orgolioasă.

Respectându-Şi proorociile făcute, Dumnezeu Îşi descoperă Faţa printr-un Isus din Nazaret fără şcoală rabinică şi statut social impunător, dar cu o uimitoare claritate şi putere în vorbire, cu un statut spiritual şi moral impecabil, care alege să atingă şi să se lase atins de vieţi triste şi dar şi de cele preapline, de săraci şi bogaţi, de femei şi bărbaţi, de prostituate, vameşi şi lideri religioşi deopotrivă. În acest nou legământ, Dumnezeu Se împarte acum democratic, nediscriminatoriu, spre surprinderea celor care vor monopolul şi frâiele revelaţiei/cunoaşterii. Spre deosebire de multitudinea “mântuitorilor” de dinaintea Lui, iată că acest Isus face semne şi minuni puternice, dar nu uzează de fabrica de lumini, surle şi trâmbiţe, inevitabilă oricărui înşelător (religios, dar nu numai, chiar şi ateu, ne-ar confirma dezmăţul mediatic contemporan).

Iată dar că Dumnezeu vorbeşte, Se arată, mişcă inimi şi împinge istoria spre noi înţelesuri. Dar alege să o facă printr-un Om care îşi anunţă/pregăteşte discipolii că trebuie să moară răstignit şi să învieze, pentru ca apoi să plece. Rămânem buimaci de modul în care Dumnezeul cel puternic, impunător, alege acum să se descopere în umilinţă,  în faţa şi în inima celor “săraci în duhul”. Leul promis din seminţia lui Iuda a venit ca Miel, înjunghiat de reprezentanţii unei omeniri prea plină de sine pentru a Se închina Dumnezeului Cel Viu! Am putea spune chiar că Isus Hristos, întruparea lui Dumnezeu în istorie, are demnitatea şi înţelepciunea de a se face cunoscut sfidând PR-ul “impecabil” al specialiştilor în cunoaştere (religioşi sau atei deopotrivă). Mâna răstignită este întinsă tuturor, dar o acceptă doar cei care îşi dau seama că au nevoie de ea şi o preţuiesc!

Aşa se face că descoperirea temei tăcerii în Noul Testament este asemănătoare, întrucâtva, efortului lectorului de a citi straturile de tăcere sub straturile de înţelesuri ale textului. Dacă avem aici un expozeu al Cuvântului, îl vedem pe Isus, Cuvântul întrupat, care însă îşi calibrează cuvintele şi, de multe ori tace.  Tăcerea lui Isus în faţa ispititorilor sau a unor demnitari care au putere vremelnică relevă/ascunde o chemare spre înţelesuri care nu pot fi decât intuite. Isus porunceşte o discreţie amabilă dar înţeleaptă faţă de cei care nu înţeleg dar şi nici nu vor să înţeleagă. Nu se merită a fi aruncate mărgăritare celor care le târăsc în noroi! Doar când precondiţia orgoliului şi a neprihănirii proprii este înlocuită cu precondiţia sărăcirii în duh, a disponibilităţii de a fi învăţat şi îmbogăţit, doar atunci cuvântul îşi poate găsi habitatul prielnic rodirii. Totodată, Isus evită cu delicateţe exhibiţionismul religios. În facerea de bine, este bine să se păstreze tăcerea, să nu ştie stânga ce face dreapta. În acest sens, tăcerea asupra celor dăruite şi făcute îşi va găsi rezonanţa în binecuvântarea Tatălui, care va răsplăti fapta şi discreţia ei.

Dar mai presus de toate aceste indicii ale tăcerii binecuvântate, înţelepte şi roditoare, dar neprofitabile pentru o imagine de sine nesătulă, ne intrigă tăcerea Celui care a ales să ne vorbească prin Fiul. Încurajat de proclamarea publică a ungerii Sale de două ori, Isus Îi rămâne întru toate credincios Tatălui. Prins însă în jocul vanităţilor umane, orchestrate atât de bine de către cel care este originea vanităţii, minciunii şi răului, Isus ajunge să fie răstignit. Ştia de la început că s-a născut ca să moară. Dar intrigă tăcerea Celui căruia Isus I-a fost credincios până la moarte. Dumnezeu Îl lasă pe Isus singur pe cruce şi alege să tacă. Tocmai când Slujitorul Lui era  suferind pe cruce, exact atunci când dovada existenţei şi ungerii lui Dumnezeu putea fi vizibilă printr-un înger, o rostire puternică, o minune, etc. şi ar fi avut impactul de public cel mai mare, incontestabil chiar şi la mii de ani depărtare, Dumnezeu pare a-L lăsa victimă unei conspiraţii a tăcerii:

De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara.
Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare:

„Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:45, 46)

În cele trei ceasuri de întuneric pe care Isus le-a petrecut pe cruce, tăcerea lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie mai apăsătoare ca oricând. Sub ocara unui public beat de  spectacolul răzbunărilor,  al violenţei şi al satisfacţiei “dreptăţii” împlinite, un suflet se chinuie, părăsit de oameni şi părăsit de Dumnezeu. Ce poate fi mai tragic, mai omeneşte în această dublă părăsire? Vom păşi în această Sfântă a Sfintelor a tăcerii dar nu direct ci, cunoscându-ne condiţia umană limitată, ne vom folosi de povestea unui om care a învăţat din această tăcere a lui Dumnezeu. Este povestea lui Simon Petru…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s