Anatomia dorinţei (Dorinţa mimetică)

Ceea ce naşte dorinţă, face dezirabil, nu e doar nevasta, robul, roaba, boul, măgarul aproapelui, ci orice alt lucru care este al aproapelui.

Ceea ce schiţează porunca a zecea, fără a defini lucrul în mod explicit, este o revoluţie coperniciană în înţelegerea dorinţei. Se crede că dorinţa este obiectivă sau subiectivă dar, în realitate, ea se bazează pe un altcineva care pune în valoare obiectele, terţul cel mai proxim, aproapele. (…) aproapele este modelul dorinţelor noastre. E ceea ce eu numesc dorinţă mimetică (Rene Girard, Prăbuşirea Satanei, Ed. Nemira, 2006, p. 24).

Este destul de binecunoscută situaţia în care un lucru, aparent nedorit, va face obiectul dorinţei din ce în ce mai puternice dacă asupra lui se exercită o concurenţă, împotrivire, o lege, o interdicţie.  Întotdeauna împotrivirea, rivalitatea, concurenţa, obstacolul, amplifică dorinţa. Posesiunea netulburată devine plictisitoare şi diminuează interesul, dorinţa. Iar atunci când cineva doreşte această posesiune, dorinţa moartă învie, recapătă vigoare, fie numai şi pentru a se clama supremaţia în relaţiile umane. În acest sens, aşa cum observa R. Girard, am putea vedea acest mecanism al rivalităţii mimetice ca o dublă idolatrie: cea a aproapelui (a “ierbii mereu mai verde din curtea vecinului”) şi idolatria propriei persoane (nesătulă de “goana după vânt”).

Invidia, gelozia, ura, sunt generate de această dorinţă nestăvilită de a fi un sine mai altfel decât celălalt. Paradoxul diferenţei este că, pentru a fi diferit, se asimilează tot ceea ce este asemănător. Este o lege a naturii ca înverşunarea antagoniştilor să îi facă pe aceştia tot mai asemănători. Tocmai de aceea, împlinirea celei de a zecea porunci oferă omului libertatea de a fi el însuşi, nicidecum uniformizat, imitator al rivalului.

12 thoughts on “Anatomia dorinţei (Dorinţa mimetică)

  1. sam

    Ceea ce face omul sa doreasca bunurile aproapelui e lipsa acelor bunuri in curtea proprie. In nevasta aproapelui el vede ceea ce nu are nevasta lui si ar trebui completat, boul vecinului pare mai tare deci ar putea aduce venituri mai mari decat cel pe care il are, slujba colegului e mai bine platita si i-ar prinde si lui bine un avans in cariera.

    Accentul nu cade pe aproapele si posesiunile lui ci pe mine si posesiunile mele. EU sunt cel care are nevoie de mai mult si sunt construit cu potential de administrare a unei averi mai mari decat cea actuala.

    Aproapele meu sunt eu intr-o lume perfecta

    Sunt curios sa aflu care ar fi ratiunea poruncii a zecea din punctul asta de vedere. Suntem culpabili pentru ca dorim? Ce anume condamna ea intr-o lume formata din “trestii ganditoare” cu accentul pe “trestii”?

    Astept totusi cu rabdare continuarea seriei 🙂

    1. a) Paradigma de gândire a dorinţei “democratizate”, de masă, în cheie economică, a performanţei de care vorbeşti, este una relativ recentă, inventată de modernitatea europeană. Odată cu Renaşterea şi epoca modernă se intră într-o logică cantitativă, a existenţei cuantificabile, măsurabile. Odată cu Galileo Galilei, Da Vinci, Fr. Bacon, explicarea şi conceperea existenţei lumii trece de la modelul calitativ, al regimurilor de existenţă diferite calitativ (cer-pământ, mundan-supramundan – reminescenţe ale platonismului şi ale ontologiei iudeo-creştine) la modelul cantitativ al experienţei mundane, al contingentului supus măsurabilului, al experienţei directe aici şi acum. Înţelese în această matcă de gândire, afirmaţiile tale sunt justificabile.

      Sa nu uităm însă că modul în care îmi calibrez dorinţa de posesiuni, de performanţă a carierei, etc., acest mod este educabil. Ca român, mă simt nemulţumit de bunurile lipsă din propria curte atunci când mă uit la curtea americanului, de exemplu. Însă după un mic excurs printr-o republică africană, s-ar putea ca industria dorinţelor mele să pară foarte indecentă şi să mulţumesc lui Dumnezeu că am foarte multe comparativ cu alţii mai săraci.

      b) Te rog să dezvolţi teza “aproapele meu sunt eu într-o lume perfectă”.

      c) Culpabilitatea dorinţei este justificată atunci când aceasta se interferează, de cele mai multe ori, dacă nu de fiecare dată violent, cu dorinţa celuilalt, dând naştere la violenţă – violenţă mimetică.

      1. sam

        a) intr-adevar se simte clar shiftul asta de la presiunea creata de raportarea excesiva a mundanului la celest din trecut la relaxarea relativa actuala. Putem da vina partial si pe tehnologie cred

        b) este legat de a), un fel de concluzie empirica: EU nu sunt ontologic, fatalmente legat de celalalt ci EL este oglinda in care imi pot proiecta si verifica realizarile. Aproapele este perfect interschimbabil pana la primul contact. In lipsa unui reper inteligibil, cuantificabil, dupa care sa-mi masor evolutia si statutul, imi voi “insusi” toate reusitele Celuilalt ca fiind idealul care odata realizat m-ar intregi.
        Nu voi fi satisfacut complet decat cand voi avea tot ce are aproapele meu. Atunci voi fi EU intreg, plin. Fericirea s-ar defini astfel ca lipsa dorintei dar nu prin sublimarea ei ci prin satisfacerea ei completa, adica prin consumarea obiectului ei.

        c) aici nu m-as baga eu de data asta pentru ca nu cred ca poti defini culpabilitatea fara a apela la Departele meu 🙂 cel care nu poate intra in ecuatie fiind dintr-o alta dimensiune. Aici abia ar intra teologia in drepturile ei.
        Logic nu pot explica “vina” pentru ca este un produs pur intelectual. Rational poti explica abstinenta, amendarea dorintei doar ca dorinta amanata, o investitie pentru o “insusire de bunuri” tranzitorii (cele colective). In lumea materiala finita nu exista dorinta in vid, ea va afecta totdeauna pe cineva

  2. sam

    Mai insist cu sugestia unei piste (imi cer scuze dar nu am rabdare sa urmez strict directia trasata de seria de articole): ce legatura ar fi intre prima porunca (cea din Eden) si cele zece?

    Daca as cauta esenta “pacatului”, o intreprindere destul de legata de filosofie, nu? porunca a zecea nu m-ar ajuta prea mult in conditiile in care Eva nu avea treaba cu aproapele.
    O intelegere a genezei raului din gradina m-ar ajuta sa inteleg esenta raului si eventualitatea lui universalitate, cel putin din perspectiva traditiei mozaice

    1. Ei bine, referitor la geneza răului, nu cred că stă în puterea mea să o explic eu. 😦
      (Pot face nişte presupuneri, dar nu vreau să mă hazardez într-o temă atât de complicată. Prefer să vorbesc doar despre lucrurile pe care le-am “pipăit”, le cunosc într-o oarecare măsură. Despre cele pe care nu le cunosc, e mai bine să păstrez tăcerea.)
      Oricum, am să îţi ofer, într-un viitor articol, câteva lecturi despre temă, din perspectiva tradiţiei mozaice.

      Acum pot face observaţia că Eva a început să dorească rău atunci când s-a întâlnit cu un “aproape”, de care trebuia să păzească grădina şi sufletul.

      Poţi să te uiţi la “deschiderea” ochilor Evei, când, dintr-odată a văzut “calităţile” pomului interzis:

      1. bun de mâncat,
      2. plăcut de privit
      3. de dorit să deschidă cuiva mintea (Gen. 3:6)

      şi să vezi dorinţa condamnată de Apostolul Ioan în 1 Ioan 2:16:

      1. pofta firii pământeşti
      2. pofta ochilor
      3. lăudăroşenia vieţii

      explicate ca fiind cauzate nu de Tatăl, ci de lume şi, implicit, de “guvernatorul acestei lumi”.

      Oricum, promit că am să dezbat mai pe larg aceste probleme.

      1. sam

        Corect.
        Nu putem “explica” raul absolut pentru ca nu am experimentat binele absolut. Avem doare repere, experimente de laborator.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s