Fascinaţii copilăreşti, dar nu numai…

Într-o oră de Cultură Civică, le-am oferit copiilor oportunitatea de a răspunde la întrebarea Ce aţi face dacă, printr-o greşeală a poştaşului, aţi primi o scrisoare care nu vă este adresată? Reacţiile umane manifestate în acest episod nu fac decât să zugrăvească emoţii şi temeri vechi de când lumea.

Majoritatea băieţilor, în căutarea unui statut viril de cutezant, au  răspuns cu nonşalanţă că mai întâi ar deschide plicul cu pricina, hotărând apoi dacă să-l returneze sau nu poştaşului. Fetele, vrând parcă să şteargă ruşinea curiozităţii fatale a Evei, mi-au răspuns cuminte că nu se cade a deschide o scrisoare care nu le-ar fi adresată. Progenituri ale lui Adam guralive, pline de iniţiative şi succesoare ale Evei cuprinse de sfială – ciudată răsturnare a istoriei!

Prins în vârtejul exerciţiului pedagogic de a asculta mărturisirile elevilor despre eşecurile şi victoriile în faţa tentaţiilor, m-am descoperit înfruptându-mă cu nesaţ din aceeaşi curiozitate ilicită. Interesant capriciu, onorat cu multă “onestitate profesională”! Fiind profesor, dar mai ales datorită faptului că am fost un copil destul  de curios şi independent, aveam expertiza necesară pentru “a îndrepta” erorile din civismul elevilor mei.

Mirajul cunoaşterii este vehiculul care te poate purta foarte uşor de la bucurii îmbietoare la regrete sfâşietoare. Priviţi următorul film şi spuneţi-mi dacă nu are dreptate cel care detaliază procesualitatea: “fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14-15). Aici vorbesc de fascinaţia degenerativă în ceea ce se numeşte păcat, căderea într-o vinovăţie dată de cunoaşterea unor legi (religioase, morale, civile), patimă, viciu. Nicidecum nu mă refer la acea atitudine împotriva conformismului tâmp sau la disidenţa care poate fi cu adevărat progresistă atunci când se manifestă într-un mediu ostracizant, plat, aşa cum este ea magistral ilustrată de Richard Bach în Pescăruşul Livingstone. Filmuleţul nu are nicio conotaţie religioasă, dar exprimă cât se poate de clar drumul martirajului vieţii în numele şi pentru împlinirea poftei de cunoaştere.

Întreaga istorie umană se constituie ca o  topografie a teritoriilor interzise dar mereu râvnite şi descoperite. În paradisul “aproape perfect”, cunoaşterea binelui şi a răului era un păcat, pe care Adam şi Eva l-au regretat a posteriori inutil.

Fascinaţia a priori este întodeauna primordială, suverană, interdicţia fiind blamată în acel moment ca fiind retrogradă, sufocantă pentru o personalitate “puternică”. După consumarea păcatului, doar gnosticii pot vorbi de felix culpa, de căderea fericită şi “înălţarea” pe care o aduce ea. A posteriori, motivaţia interdicţiei este înţeleasă şi este regretat mirajul fructului interzis. Dar în imperiul deschis nu mai găseşti vlagă să domneşti! O frumoasă introducere în temă o găsiţi în captivanta carte The sin of knowledge. Ancient themes and modern variations (2000), scrisă de Theodore Ziolkowski.

S-ar părea că modernii ne-au învăţat că păcatul de ieri (evadarea din cuminţenia cunoaşterii în limitele dogmei) este virtutea de azi (dorinţa nestăvilită de a accede democratic la pomul cunoaşterii). Dacă însă dăm la o parte spuma de cunoaştere tehnico-medicală care ne diferenţiază de “primitivi”, poate că vom rămâne consternaţi când ne vom descoperi ignoranţa, profesionist asezonată cu proiecţii mentale şi sloganuri ale gândirii pozitive. Singura cale de a evita dezacordul, inevitabil într-o lume suprapopulată de “dumnezei”, este minciuna, prefăcătoria. Meditaţiile cotidiene pe marginea acestui subiect converg cu observaţiile lui Ralph Keyes din The post-truth era. Dishonesty and deception in contemporary life (2004).

Cele două cărţi sunt sugestive pentru a lumina tenebrele care ne duc de la păcatul cunoaşterii la era minciunii şi a decepţiilor sclipitoare, nădăjduind a învăţa a priori ceva pe care să nu-l regretăm a posteriori.

2 thoughts on “Fascinaţii copilăreşti, dar nu numai…

  1. :)))) Unul dintre experimentele tipice la care sunt supuse sărmanele suflete şcolăreşti din gimnaziu. “Ah, crudele!”, cum ar declara operatic o soprană cu vocea sfâşiată de durere.

  2. Recunosc ca imi place sa ma joc cu “victimele” mele cel putin in aceeasi masura in care le place lor :-). Ceea ce aduce confuzie copiilor carora le predau este modul in care imi proiectez “viciile” copilariei la vremea maturitatii…
    Intotdeauna este haioasa o oglinda rasturnata …

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s