Despre tăcere (3. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz)

Un copil urmăreşte cu drag paşii părintelui. Se bucură de vocea lui atunci când acesta îi oferă atenţie, timp, căldură sufletească.

Însă rostogolirea anilor estompează voinţa de a asculta. Paşii sunt tot mai curajoşi, dar şi tot mai însinguraţi.

Într-un moment de luciditate, copilul, devenit matur, îşi aduce aminte cu nostalgie de vocea părintelui. I-ar urma paşii, i-ar asculta vocea, s-ar odihni lângă el.

Dar tot ceea ce primeşte este doar tăcere.

Oare …  a rămas singur?

1. Tăcerea şi terapeutica prin interogaţii

Paricidul şi deicidul culturii europene conţin, în amalgamul de exorcizări ale tăcerii, acuzaţii care ascund o vitalitate ipocrită şi artificii retorice care decad la statutul de imprecaţii şi sentinţe (iată o posibilă descriere a secretului ratingului ridicat al scriiturii lui Fr. Nietzsche, “părintele” gândirii recente, cel care nu putea să conceapă un Dumnezeu care îi “cerşeşte” rugăciuni în fiecare dimineaţă).

În jocul simulării onestităţii dar şi în cel cât se poate de real al suferinţelor noastre umane, vrem să dăm la o parte incomodele măşti ale tăcerii lui Dumnezeu. Măşti ale tăcerii sub care se ascunde un Dumnezeu care pare a ne lăsa orfani într-un univers atât de mare, rece, crud şi indiferent.

Oare ce se poate spune când îndoiala omului întâlneşte tăcerea lui Dumnezeu?

2. Andre Neher şi Exilul Cuvântului

Un posibil răspuns îl putem găsi lecturând Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz (Ed. Hasefer, 2002).

Pentru mine, Andre Neher (1914-1988) este mai mult decât un autor, el este un monument de erudiţie. Scriitura lui împleteşte formaţia profund iudaică cu spriritul enciclopedist şi modern care-i face lectura atât de abordabilă. Astfel, cărţile sale pot fi intersecţii unde se pot întâlni pasionaţii de istorie iudaică şi biblică (sunt superbe crochiurile lui Moise, Eclesiastul, Ieremia) cu cei ai marii literaturi (Faust şi Doctor Faustus, mărci înregistrate ale lui Goethe şi Th. Mann) şi chiar cu cei pasionaţi de istoria muzicii (dodecafonismul lui A. Schoenberg).  Cititorul român poate găsi traduse în limba română Moise şi vocaţia iudaică, Cheile identităţii iudaice, Faust şi Maharalul din Praga şi Exilul Cuvântului. Consider lectura lui A. Neher absolut obligatorie pentru cineva interesat de o bogată înţelegere a Vechiului Testament.

În Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz, Andre Neher propune o lectură a Bibliei nu (doar) ca o fenomenologie a cuvântului ci, mai degrabă, ca una a tăcerii.

O astfel de fenomenologie a tăcerii este posibilă doar printr-o inventariere a formelor sale (o morfologie), a structurilor (o sintaxă) şi a dimensiunilor sale (o semantică).

În configurarea morfologiei tăcerii biblice, A. Neher aminteşte faptul că creaţiunea este tăcere (Ps. 19), dar şi Creatorul este tăcere (1 Împăraţi 19:11,12) pentru că este un Dumnezeu ascuns (Isaia 45:15).

În ceea ce priveşte sintaxa tăcerii, A. Neher identifică două tipuri de structuri pe care le numeşte

  1. noduri (emergenţe rapide, fugare, ale unei tăceri pe care, în mod aparent, nimic nu o pregăteşte, ex. Ieremia 42:7) şi
  2. pânze (acele tăceri care se întind peste un întreg capitol sau chiar peste o carte întreagă, de ex. Gen. 6:9-25, unde Noe nu pronunţă niciun cuvânt, Ez. 3:26, 24:1-27 şi Ez. 33, unde avem acea “profeţie mută” a lui Ezechiel, tăcerea profetului nefiind de natură psihologică sau fiziologică ci de natură profetică, ca o “dramatică întâlnire dintre cer şi pământ, căci Dumnezeu şi omul joacă un joc a cărui miză este libertatea” – p. 36).

Analizând pânzele în care se ţese tăcerea lui Dumnezeu, A. Neher identifică trei tipuri de tăceri:

a) Tăcerea absenţei (Rut, Estera)

Primul tip de tăcere este al absenţei. Dumnezeu este absent din naraţiunile Esterei şi Rut. Iar atunci când are loc o intervenţie divină, avem de fapt o intervenţie tăcută (Rut 4:13). Cât priveşte tăcerea absenţei din naraţiunea Esterei, tradiţia rabinică vede o legătură strânsă între etimologia numelui Esterei (cea ascunsă) şi tema Dumnezeului ascuns.

b) Tăcerea eclipsei (Avraam)

Cazul cel mai clar al acestei tăceri este Akada (suprema pietate a lui Avraam, dovedită prin aducerea fiului său ca jertfă). Această tăcere încordată a lui Avraam a durat 3 zile (Gen. 22:4), perioadă în care, conform tradiţiei biblice, este garantată vindecarea, învierea. Această perioadă de trei zile pare a avea puterea de a menţine intactă “viaţa timpului” (Osea 6:2). De altfel, în Genesa 22:2-11 avem nu o absenţă a lui Dumnezeu ci o eclipsă de Dumnezeu, termen împrumutat de la Martin Buber, ca un fel de concept în oglindă la moartea lui Dumnezeu inovată de Nietzsche.

Cuvântul tace, dar nu este mort şi va cunoaşte, în chip necesar, o parusie (p. 39).

c) Tăcerea providenţei (Iosif) şi a complotului (Iov)

Spre deosebire de episodul lui Avraam, tăcerea în cazul lui Iosif şi cel al lui Iov este prelungită teribil de mult. Este vorba despre o tăcere de 22 de ani pentru Iosif şi 45 de ani pentru Iov (conform estimărilor Midraşului). “Hipertrofia duratei strecoară în aceste istorisiri un element de angoasă” (p. 43). În cazul lui Iosif, toată această tăcere îndelungată este pusă de Iosif pe seama providenţei, capriciile la care au fost supuse feliile de viaţă ale lui Iosif fiind, în cele din urmă, cauzatoare a suferinţelor despărţirii dar şi a bucuriei reîntregirii familiei.

Spre deosebire de celelalte “pânze” ale tăcerii, cea din cazul lui Iov ne arată o tăcere care nu e a eclipsei dar nici a providenţei. Andre Neher pune această tăcere a lui Dumnezeu din cartea Iov pe seama “complotului diabolic”, ca  “o floare a Răului”.

Răspunsul lui Dumnezeu către Iov din 38:1 ar corespunde geometric  strigării lui Avraam de către Îngerul lui Dumnezeu din Gen. 22:11 şi spuselor lui Dumnezeu lui Iacov din Gen. 46:2. Dar pentru Avraam, Iosif şi Iacob

restaurarea triumfătoare a cuvântului coincide cu întoarcerea la limpezime (…), Avraam şi Iacob sunt introduşi, de către Dumnezeu, într-un dialog a cărui lumină lămureşte şi explică, în folosul lor, tăcerea anterioară (p. 48-49).

În Iov însă, reapariţia Cuvântului nu lămureşte, nu explică. Ba chiar mai mult, spre deosebire de Avraam şi Iacov, care sunt lansaţi în adâncul tăcerii dar îşi duc lupta singuri, Iov este asaltat de o “bandă de guralivi”. Empatia mută şi mângâierea prietenilor lui nu durează decât 7 zile şi 7 nopţi. După aceea începe asaltul teologic asupra presupusei încăpăţânări a lui Iov de-şi ascunde păcatul. Îi vedem pe aceşti prieteni vorbind ca şi cum ar fi substituţii lui Dumnezeu, crezând că prin cuvintele lor omeneşti vor suplini deficienţa Cuvântului divin.

Cuvântul omului formează aici un spaţiu vid între tăcerea lui Dumnezeu şi omul vizat de această tăcere.

În prezenţa autenticului glas suprem, a Vocii divine, transcendentă, măturând cu putere de uragan toate nimicurile vorbirii omeneşti (aşa cum o vedem descoperindu-se în finalul cărţii), Iov stă descumpănit. Iov a fost silit să treacă înot un ocean de vorbărie omenească gata să imite şi să maimuţărească Dumnezeiescul Cuvânt (p. 53).

Logica textului din Iov îi sugerează autorului francez să împartă cartea în trei mari secţiuni: 1. tăcerea complotului (începutul cărţii); 2. retorica vinovăţiei (corpul major al cărţii) şi 3. ruptura dimensională a dialogului (finalul cărţii).

Trecând la semantica tăcerii biblice, aceasta este circumscrisă de studierea termenilor care se regăsesc în corpul textului biblic. A. Neher găseşte trei serii de rădăcini lexicale ale tăcerii:

1. damo, aplicat tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi şatac, folosit însă destul de rar. Aceste termene descriu tăcerea ca o formă negativă şi pasivă a creaţiei – vezi încremenirea lui Aaron (Lev. 10:3), a lui Iacob (Gen. 45:26). Alături de şeol, locul în care se duc morţii, avem şi duma, derivat din damo, iar expresia a coborî în duma înseamnă a accede la tăcere (Ps. 94:17, 115:17, Is. 21:11). Aceasta este o tăcere nocturnă, mortală (Ps. 22, Is. 47:5), concept preluat de romantici şi unii existenţialişti.

2. haşa şi haraş se atribuie, fără diferenţe şi cu aceeaşi intensitate, tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar spre deosebire de damo, haşa şi haraş au un aspect energic, ca o strădanie, concentrare (a se vedea tăcerea lui Avraam).

În înţelesul acestor prime două perechi de termeni, tăcerea este fundamental situată între inerţie şi energie, între neant şi existenţă (p. 64).

3. olam şi haster panim plasează tăcerea în neutralitatea deschisă, în gama de probabilităţi. Haster panim, expresia biblică referitoare la tăcere cel mai des întâlnită, înseamnă literar a ascunde faţa. Răspunzând expresiei celebre a lui Fr. Nietzsche dar şi tăcerii lui Dumnezeu ca neexistenţă (prin vocea eroului din Le Diable et le Bon Dieu a lui Sartre), Martin Buber invocă această expresie a tăcerii ca o ascundere a feţei, în stilul tradiţiei hasidice:

Avem un joc de-a v-aţi ascunselea, unde Dumnezeu şi omul se pierd fiindcă au uitat că şi-au fost parteneri odată (p. 74).

Istoria acestui joc începe tragic în Eden, unde Adam se ascunde de Dumnezeu şi continuă apoi până după Auschwitz unde, peisajul derivei istoriei îl îndeamnă pe Adorno să scrie despre dialectica negativă şi pe Elie Wiesel despre fenomenologia tăcerii prin eroii săi muţi. Auschwitz este improvizaţia făcută trup şi istorie, este eşecul violent al raţiunii umane tocmai în libertatea neîmblânzită a omului. Fenomenul Auschwitz probează o serie de cauzalităţi: riscul libertăţii este viitorul, iar riscul viitorului este tăcerea. O tăcere în care se poate naşte speranţa.

3. Cuvântul care ciopleşte existenţa după propria-i măsură

Speranţa post-Auschwitz a evreilor este una care se naşte dintr-o singurătate completă, eşuată. Nimic nu îi mai poate salva, dar se nădăjduieşte mai departe. Tăcerea este cea care umple de realitate evenimentul aici şi acum, iar viitorul este unul posibil, al infinitului deschis. Iudeului îi rămâne să trăiască viaţa, să nădăjduiască, chiar legile naturii învăţându-l că nu e construcţie fără ruină, nu e înălţare fără cădere, nu e recoltă fără moartea seminţei.  Zidul de la Ierusalim, Statul Israel sunt roadele Nopţii de la Auschwitz. De altfel azav semnifică atât abandonul cât şi culegerea. În tăcere, certitudinele stereotipe pot fi făcute praf şi pulbere atunci când omul rămâne blocat în văicăreala abandonului, la fel cum tot în tăcere se pot culege energiile găsirii unui pământ nou.

Tăcerea, în Biblie, este pragul aceleeaşi uşi, prin care totul se separă şi totul se întâlneşte (p. 367).

Dar dacă Cuvântul ciopleşte existenţa după propria măsură, oare dimensiunile tăcerii tragice de pe paginile Vechiului Testament nu vor căpăta valenţe şi semnificaţii mai bogate odată cu lectura Noului Testament? În următorul articol voi urmări descoperirea unor noi izvoare ale tăcerii atunci când Cuvântul devine verb, se întrupează, se întâlneşte cu omul şi cu Dumnezeu în rostire dar şi se desparte de Dumnezeu în tăcerea de pe cruce.

7 thoughts on “Despre tăcere (3. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz)

  1. dorin frandes

    Foarte frumos eseu.
    Singura obiecţie ar putea fi una legată de egalitatea pusă exclusiv între vorbire şi sunet.
    Am înţeles că atunci când nu sunt cuvânte e tăcere.
    Eu vin din domeniul muzicii şi tocmai mă străduiesc de vre-o 8 ani să analizez “sonosfera bibliei”. Prin sonosferă am încercat, în disertaţia de doctorat, să adun toate percepţiile sonore accesibile urechii umane. Apoi am început să recitesc Biblia( tradusă în mai multe limbi) încercând să aud ceea ce suntem îndemnaţi să ne imaginăm vizual, legat de textul sacru. Este un exerciţiu la îndemâna tuturor aşa că oricine poate constata faptul că liniştea ca absenţă a percepţiior sonore nu a existat niciodată, nici chiar înainte de Creaţie când
    “Gen 1:1 La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul.
    Gen 1:2 Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întunerec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.
    Gen 1:3 Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.
    Gen 1:4 Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întunerec.
    Gen 1:5 Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunerecul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întîi.
    Gen 1:6 Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.”
    Gen 1:7 Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele cari sînt dedesuptul întinderii de apele cari sînt deasupra întinderii. Şi aşa a fost.
    Gen 1:8 Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua.
    Gen 1:9 Dumnezeu a zis: „Să se strîngă la un loc apele cari sînt dedesuptul cerului, şi să se arate uscatul!” Şi aşa a fost.
    Gen 1:10 Dumnezeu a numit uscatul pămînt, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
    Gen 1:11 Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pămîntul verdeaţă, iarbă cu sămînţă, pomi roditori, cari să facă rod după soiul lor şi cari să aibă în ei sămînţa lor pe pămînt.” Şi aşa a fost.”

    Chiar dacă era întunerec peste faţa adâncurilor de ape acestea nu erau încremenite, probabil se mişcau iar asta produce sunete, la fel ca şi mişcarea Duhului lui Dumnezeu (Marius Cruceru are un foarte frumos eseu despre cum sună filfâitul aripilor ingerilor). Întreaga Creaţie a fost făcută prin comandă sonoră şi rezultatul fiecărei comenzi nu a fost doar unul material ci şi unul în plan sonor. S-a mai adăugat o dimensiune sonoră mediului pe care Dumnezeu îl pregătea pentru omul pe care-L va crea.

    Problema este că toate aceste semnale sonore, întreaga sonosferă primordială premergătoare lui Adam şi Eva, adică omului nu avea ca receptor decât Dumnezeul triunitar Tatăl Fiul (Cuvântul) şi duhul Sfânt.

    Dacă recitiţi Psalmul 19 din el nu reiese tăcere, ci comunicare sonoră, nonverbală desigur dar

    Psa 19:1 (Către mai marele cîntăreţilor. Un psalm al lui David.)
    “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mînilor Lui.
    Psa 19:2 O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.
    Psa 19:3 Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit:
    Psa 19:4 dar răsunetul lor străbate tot pămîntul, şi glasul lor merge pînă la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui. ”

    Pe parcursul întregii activităţi din ultimele decenii mă străduiesc din răsputeri să dau o definiţie tăcerii.
    Oprirea unui tip de semnal sonor (limbaje lingvistice sau muzicale, zgomot industrial etc.) nu dă naştere tăcerii. Lasă doar loc auzirii sunetului naturii. Cineva ar putea interpreta unele sunete ale naturii ca fiind glasului lui Dumnezeu, care ne vorbeşte în fel şi chip. Sunetele produse de corpul omenesc aflat în repaos (cel al respiraţiei, al digestiei, al inimii etc) pentru medici au semnificaţii majore. Pentru interpretarea suspinului copilului sau al soţiei nici nu trebuie prea multă şcoală, etc. Pentru ambliopi, vânători şi pescari, sau mai nou pentru arma numită cercetare, fiecare trosnet de rămurică sau foşnet de frunze înseamnă ceva de care uneori depinde chiar supravieţuirea. Problema care mă frământă şi nu reuşesc să o transcend este aceea a proporţiei corecte între sunetele naturale şi cele de care, în mod intenţionat sau nu, este responsabil omul, prin activitatea lui, sau a maşinăriilor construite, care, TOATE, au consecinte sonore, sau uneori sunt create special pentru a modifica preajma sonoră, mai nou pe o rază cât mai mare, care a ajuns să depăşească chiar limitele terestre.

    Dorin Frandes

    1. Sunt cu adevărat impresionante observaţiile Dvs. Este foarte posibilă această greşeală a confuziei între vorbire şi sunet. Chiar şi eu încercam să circumscriu aria semantică a câtorva tăceri cotidiene în articolul Despre tăcere (2. De la sublim la patologic şi înapoi):

      În discuţiile profesionale, politice, în dialogurile din familie, şcoală precum şi în cadrul ordinelor religioase, militare, etc., tăcerea este o veritabilă metaforă a comunicării. Ea este un performant artificiu discursiv (atunci când se grefează o pauză între două corpuri de discurs), kinestezic (dacă ne gândim la imobilitatea şi liniştea – cu tâlc – ale actorilor comunicării), muzical (acea pauză inevitabilă oricărei partituri) dar şi vizual (atunci când câmpul vizual e copleşit de monocromie).

      Aveţi perfectă dreptate în ceea ce priveşte formele de expresie care aparţin tăcerii dar care nu sunt surde, lipsite de sunete. Îmi restrâng însă aria studiului meu la tăcerile din spaţiul comunicării verbale interpersonale şi, mai ales, în cel al revelaţiei biblice. Mă refer la tăcere mai ales ca la o lipsă a expresiei directe a Cuvântului – a semenului sau a Celuilalt. Dumnezeu Îşi declară scopul când acţionează (Gen. 1:3-29) iar conversaţia din cadrul dumnezeirii din Geneza 1:26, la crearea omului, este relatată în formă propoziţională. Yahweh vorbeşte direct şi pe cale verbală, spre deosebire de zeităţile păgâne (1 Împ. 18:27-29; Is. 41:22-23; Ier. 10:5; Hab. 2:18).
      Asta nu înseamnă însă că scade ca importanţă nevoia de sensibilizare la tăcerile sonore, dincolo de spaţiul comunicării verbale, interpersonale.

  2. meid in rumenia

    mie-mi pare ca lectura lui neher, cel putin in ce priveste Exilul Cuvantului nu e chiar atat de abordabila. Sau poate fi, dar daca ma uit numai la cat de deconstruita e tacerea… si m-apuca ameteala. Imi pare, mai degraba, ca se-ocupa de multe chichite care nu-s neaparat argumentabile, mai ales cum face el, in stil frantuzesc-proustian, cu multe vorbe si intortocheri lingvistice trase de par, si, prin asta, uneori inutile. Poate pentru ca incerc sa ma exprim simplu si ma regasesc ingrozitor de mult in stilul lui.
    a, am vrut sa-l compar cu simplitatea lui lewis dar, na, trateaza lucruri complet diferite. useless.

    1. În ceea ce priveşte păienjenişul de fineţuri etimologice, ştim riscul pe care îl suportă o interpretare etimologică. Luând în calcul erudiţia lui A. Neher în ceea ce priveşte semantica ebraică, eu îi acord suficient credit, mai ales când interpretarea lui este în concordanţă cu atmosfera contextului şi e sprijinită de dinamica semantică din ocurenţele acelui cuvânt în alte texte.
      Cred că ai perfectă dreptate în ceea ce priveşte stilistica şi frazeologia franţuzească. Să îl citeşti pe Levinas sau pe Michel Henry, poate fi la fel de dificil, dar cred că plăcerea textului, a încărcăturii semantice, suplineşte ilizibilitatea frazei.
      Tocmai citesc “Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei”, scrisă de un alt francez, Marcel Gauchet şi îţi ofer o propoziţie drept exemplu, luată aşa, la nimereală:

      “Într-adevăr, o atare propensiune spre cucerirea nelimitată constituie doar unul din polii extremi ai posibilului statal, celălalt pol corespunzând concentrării extreme a funcţiei politice în sânul unei regalităţi “magice” pe care istoria africană o exemplifică aproape unic în locul logicii separaţiei şi expansiunii, o logică a concentrării eforturilor de perpetuitate şi de reînnoire a ordinii lumii în limitele biologice ale unui individ, fără ca fortificarea magică impusă de această incarnare a forţelor naturii şi supranaturii să implice în mod necesar multe prerogative de autoritate”. (p. 164)

      Mă întreb: oare cum arată figura unui englez când citeşte această propoziţie? 🙂

  3. meid in rumenia

    continuarea
    n-am mai comentat despre cum ai alcatuit tu analiza asta?
    oricum, e foarte faina. in timp ce citeam cartea mi-am facut si eu schita cu morfologia, sintaxa si semantica.
    E extraordinar de fain ca cineva ca el s-a ocupat de studiul asta complex. pare-mi-se ca nu-s multi care mentioneaza asta, nici macar in predici… se face vuiet pe cum Dumnezeu vorbeste, dar nu pe vorbirea Lui prin tacere samd.
    esti chiar foarte bun la facut eseuri; nu de-asta am luat eu 9 la lingvistica?:D:D

    1. 1. Analiza realizată de mine este de fapt o sinteză iar capacitatea de sinteză mi-am modelat-o la Facultatea de Filosofie. Mă gândesc doar la anii de cămin, când eram 5 studenţi la filosofie în cameră: ce dezbateri, ce argumente, ce aroganţe şi ce drumuri înfundate … Neavând un “mentor” în filosofie, am învăţat să supravieţuiesc în marea de “amăgiri” comode, planând, şerpuind printre ispite şi ademeniri, sintetizând, ca într-un proces dialectic, poziţiile contrare pentru a o alege pe cea care mi se pare mai pertinentă. Sau, de multe ori, refuzam o alegere clară, rămânând un fel de agnostic, liber faţă de o soluţie la o problemă, care însă m-ar fi împovărat cu devoţiunea faţă de o şcoală filosofică sau alta.

      2. Tocmai aici e marea taină, accesibilă celui care ştie nu doar să vorbească, ci şi (mai ales) să asculte.
      Mulţi îşi deplâng situaţia sau se simt părăsiţi de Dumnezeu, pentru că nu sunt ascultaţi de ceilalţi sau pentru că nu sunt ascultaţi de Dumnezeu sau chiar nu Îl aude/simte/vede pe Dumnezeu. Iar cei care proclamă imperturbabil revelaţia (patologia vorbirii în Numele lui Dumnezeu, pe care o cam vedem peste tot), fără să o aibă şi să creadă în ea, sunt uşor deconspiraţi şi devin actori în jocul absurdităţii credinţei iluzorii. Excesul vorbirii în Numele lui Dumnezeu e un bun pretext pentru a deveni ateu. Iar tăcerea propriului ego e cel mai bun pretext şi condiţia ca să-L auzi pe Dumnezeu. Păcat însă că atunci când ne auzim vorbind, nu ştim să ne mai oprim.
      Nici nu avem cum să-L auzim pe Dumnezeu atunci când ne ţinem 24 de ore pe zi concertul propriului orgoliu nelimitat. Tocmai de aceea, am încercat să continui seria de articole despre tăcere cu istoria lui Petru.

      3. Dacă eram foarte bun, luai 10 la acel eseu de lingvistică 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s