Fatalităţi istorice?

Lecţia românească

Mă gândesc că la început de an ar trebui să îmi “optimizez” capacitatea de viziune, proiectând noi cărări spre aceleaşi scopuri măreţe. Ambiţia este imediat stârnită de vise dar “cuminţită” de cauzalităţi care parcă îmi scapă din mâini.

La 20 de ani de la Revoluţia din 1989, întâlnim un dominant ethos pragmatic ce nu cunoaşte decenţa integrităţii, o reţea de intrigi şi puteri obscure, ghidate de primatul partizanatului găştii şi al nepotismului birocratic. Braţele lungi ale caracatiţei neo-comuniste sunt acum camuflate în exigenţele capitaliste ale directorilor de instituţii, primari, parlamentari, miniştri, etc. Un întreg sistem de activişti cu “origine sănătoasă” s-a convertit, peste noapte, în sistemul de parveniţi capitalişti, stimulaţi în ocuparea funcţiilor şi demnităţilor tocmai de apartenenţa la casta veche a comuniştilor. Intrarea în sistemul demnităţilor publice şi al afaceriştilor de succes este supusă şi acum aceluiaşi criteriu, al “originii sănătoase”.

Rămân la fel de favorizaţi cei  şantajabili, perfecţi pentru rolul de coruptibili docili! Rămân la fel de defavorizaţi cei integri şi dornici de performanţă!

Profesorii ruşi

Vorbind într-un registru cinic, dar foarte realist, cred că Revoluţia română din 1989 ar putea fi rescrisă sub titulatura sloganului repetat la fiecare dintre alegerile de după 1990: au plecat ai noştri, au venit ai noştri! Doar că în 1989 scenariul spectacolului public a cuprins prea multă vărsare de sânge. Când citesc istoria recentă a României nu fac altceva decât să dau curs unei lecturi dintr-un curs de dramaturgie socială, dictat de raţiunea diabolică a unor generali din Lublianka, sediul KGB-ului de odinioară. Acest scenariu  este devoalat de Thierry Wolton în KGB-ul la putere. Sistemul Putin (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008).

Acum mai bine de treizeci de ani, Iuri Andropov, unul dintre foştii şefi ai KGB, sesiza stagnarea multiplă a societăţii sovietice. Partidul comunist îşi pierduse iniţiativa, iar aparatul său era mai degrabă interesat să-şi conserve privilegiile, decât să întreprindă reforme. Cei care cunoşteau cu adevărat realitatea au pus la cale un plan de revitalizare a imperiului. Însă glasnost şi perestroika au eşuat, imperiul s-a destrămat, epoca Elţîn părea să aducă şi în Rusia atributul esenţial al civilizaţiei moderne: democraţia.

În anii tulburi care au urmat, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care şi-au însuşit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele şi diamantele. Dar lanţul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraţilor stăpâni ai societăţii sovietice şi postsovietice: membrii fostei poliţii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informaţie şi expertiză. Ştiind că, în Rusia, este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putin şi oamenii săi îi forţează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul său şi nici al cetăţenilor, ceea ce şi-au însuşit ilicit în anii ’90. S-ar părea că insaţiabila Administraţie Prezidenţială, reprezentată de Putin şi de succesorul său Medvedev, visează să restaureze un sistem internaţional bipolar.

Concluzia lui Thierry Wolton, un specialist în materie de KGB care ne oferă acest terifiant tablou, este surprinzătoare: acaparată de un grup atât de prădalnic, lucrând împotriva cetăţenilor ei, nimeni nu trebuie să se teamă de resurecţia unei foste mari puteri. Rusia, condusă în sistem Putin, nu are nici un viitor.

Orice asemănare cu sistemul politic, economic şi social românesc este o pură necesitate!

În aşteptarea lecturii cărţii, puteţi citi AICI o cuprinzătoare descriere.

Examenul iertării

Pe de altă parte, citesc prin presa românească deconspirările informatorilor cu dezgustul oripilant pe care mi-l poate oferi lectura decadentă a patimilor spectaculare. Fărâmele de vieţi distruse sunt oferite spre consum/devoraţie mediatică. Mila creştinească faţă de astfel de Iude (convertite la noua situţie nu din convingere, ci doar de tăvălugul istoriei) trebuie împletită cu vocaţia unei purităţi nepătate pe care viitorul ni-l promite vanitos, dar pe care trecutul/prezentul ne-o trădează mereu. Comunismul a ştiut atât de bine să ne murdărească icoanele sfinţilor la care ne uitam odinioară ca modele de gândire şi simţire românească. Aşa zisa asanare morală prin noua dosariadă este tardivă şi tocmai de aceea, are efecte perverse: a ajuns nu o curăţire a rufelor în public, ci o murdărire a lor colectivă. Ea slujeşte mai mult atmosferei decadente de genul vezi că toţi au fost corupţi, nimeni nu-i neprihănit, ne-au murit sfinţii, etc., nicidecum unei revigorări spirituale şi morale de care are nevoie noua generaţie.

Calitatea morală a unor oameni compromişi este dată doar de recunoaşterea voluntară a vinovăţiei lor, nu de mărturisiri sub influenţa unor suspiciuni sau presiuni exterioare. Până acum am avut parte, în covărşitoarea lor majoritate, de marturisirile ştrangulate, chinuite şi şovăielnice, nicidecum de mărturisiri catarhice, purificatoare. Blestem mare să nu  poţi scăpa de proprii demoni chinuitori de care te-ai îndrăgostit! Am sentimentul cumplit al unei noi restauraţii care păcătuieşte exact prin aceeaşi greşeală cu regimul păcătos anterior, cel comunist: căutăm oamenii cu “origine sănătoasă”, excluzându-i pe cei “diferiţi”, duşmanii de clasă, trădătorii, etc.

Tocmai de aceea, cred că exigenţa integrităţii trebuie suplinită cu cea a iertării, pe baza mărturisirii benevole. Altfel, în numele adevărului, am deveni ucigaşi ai dragostei de semen. Spovedania celor care au fost securişti şi informatori este însă o prea grea cerinţă pentru un corp social românesc per general inert şi imoral (păcat că nici măcar bisericile creştine nu pot fi un exemplu de mărturisire, iertare şi recuperare).

Cred că marile condiţionări mundane pot fi examene ale limitelor umane şi prilejuri de irumpere ale libertăţii, dinspre un transcendent pătrunzător. În ultimă instanţă, libertatea gândirii şi a sufletului pot fi furate doar dacă le aservim orgoliului delirant dar fasonat, la modă. Atunci însă, nu mai putem băga de vină nimănui!

Totodată, cred că valoarea personală este o alchimie de talente înnăscute, descoperite  şi educate prin multe ore de muncă. Timpul are darul de a roade pojghiţa prefăcătoriei şi de a restaura demnităţile şi drepturile călcate în picioare din societate. Uite aşa, pentru a-mi păstra sănătatea şi vigoarea, încerc echilibrul fragil între dictonul “vremurile sunt sub oameni” şi observaţia aceluiaşi Neculce că “oamenii sunt sub vremuri”.

One thought on “Fatalităţi istorice?

  1. Genială coperta! O matrioşkă “putinizată”! Tare aş fi curios să ştiu: e coperta originală a cărţii sau cea făcută de graficienii Humanitas? Cred că mai degrabă e coperta originală. Aştept şi eu să-mi iau cartea. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s