Sincerităţi înşelătoare – Robbie Williams

Artiştii sunt, de obicei, primii care simt şi chiar provoacă schimbările în epoca lor. Ei sunt un fel de avangardă a spiritului uman, dornic de evadare din platitudine şi oboseala rutinei. Intuiţiile lor estetice se metamorfozează apoi în mode culturale, odată cu transformarea lor în obiecte valorice-marfă în malaxoarele industriilor culturale. Aşa se face că, de când cu democratizarea culturii, imensitatea preferinţelor  culturale “eliberatoare” ale tinerilor sunt formate în laboratoarele unui marketing al ideilor care îşi poate permite chiar şi luxul de a nu fi neapărat “comercial”, dar musai “original”.

Tocmai de aceea, mi se pare foarte actuală expresia profetică a lui Andrew Fletcher: Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile! Dacă am şti câte nevoi şi strategii identitare ale adolescenţilor şi tinerilor din zilele noastre sunt copiate gratuit de la noii “duhovnici” pop-rock, blocaţi iremediabil în nonconformismul  “original” (de parcă tensiunea dintre conformism vs. nonconformism ar conţine întregul joc al sensului vieţii)!

Despre un astfel de artist vreau să vorbesc în cele ce urmează. Fără să urmăresc în mod deosebit carierile muzicale ale “idolilor” pop, plastifiaţi zilnic pe ecranele MTV-ului sau VH1, Robbie Williams m-a surprins cu o ideatică nouă, semn de recuperare dintr-o trecută epocă a dependenţelor. Drept exemplu, citiţi câteva versuri din Better Man (2001), un fel de confesiune publică:

Send someone to love me
I need to rest in arms
Keep me safe from harm
In pouring rain

Before my time
As my soul heals the shame
I will grow through this pain
Lord I’m doing all I can

To be a better man
Give me endless summer
Lord I fear the cold
Feel I’m getting old

Ascultând (accidental) Bodies (2009), m-a frapat insistenţa invocării lui Dumnezeu şi mai ales a expresiei “Jesus didn’t die for you.”

Grefarea invocaţiilor lui Isus în corpul ideatic al formaţiilor pop-rock este veche, de la Beatles (Mrs. Robinson), Genesis (Jesus He know me) şi The Doors (When the music’s over) până la Depeche Mode (Personal Jesus) şi U2 (Jesus Christ). Menţionările cu pricina au, de cele mai multe ori, aerul unor ironii anticonsumeriste, revolte adolescentine sau politeţe corectă politic, mascată în admiraţii de ordin moral şi caritabil. Pe lângă pitorescul degajat de abordarea acestor subiecte religioase în mitologiile culturii pop observ, fără a încerca nicio maliţiozitate, o foarte ciudată recuperare a sentimentului religios în maniera spovedirilor publice moralizatoare. Până şi sinceritatea confesării nevoii de a ieşi din statutul de prizonierat media devine pretext de  aranjare comodă în admiraţia fanilor şi în topurile muzicale.

“Doxologiile” postmoderne sunt atât de înşelătoare încât am vazut nu puţini creştini căzând în capcana solidarităţii cu vedeta căită de extravaganţe. În multe cazuri, mecanismul empatizării mediatice pare a suplini cu brio decepţiile confesionale. Folosim criteriul faptelor şi nu al proclamărilor atunci când criticăm autorităţile religioase, dar avem o largheţe de neînţeles atunci când supunem exigenţei rostirile vedetelor media, fără să le corelăm cu trăirea lor efectivă.

Uite aşa se face că instantaneele sincerităţii, machiate în conformitate cu designul mental al publicului, conţin şi referinţe spirituale. Iar aceste referinţe spirituale sunt receptate ca fiind demne pentru “mântuirea” din calvarul obligaţiilor societăţii post-industriale. Recunosc că nici până acum nu am putut înţelege mecanismele perverse ale logicii celor care ziua se instituie în soldăţei ai capitalismului robotizat pentru ca seara să “iasă” cu prietenii la o bere şi un concert în care înjură competent tocmai capitalismul care l-a înţolit, i-a dat maşina  performantă şi I-Phone-ul gloriei personale. Până şi revolta trebuie să fie “trendy”, stilată şi la comandă, dacă dă bine!

Astfel de sincerităţi sunt înşelătoare pentru că strecoară veninul laolaltă cu dulceaţa, minciunile cu jumătăţile de adevăr. Economia valorilor simbolice nu mai permite nici un fel de purism, ci doar o “emancipatoare” strategie sincretică. Revenind la piesa Bodies, menţionarea morţii lui Isus se suprapune cu valorile filosofiei chinezeşti, a energiei primordiale divine (Wanna feed off the energy, Love living like a deity), cu referinţele budiste ale copacului iluminării (Bodies in the Bodhi tree) şi cu nihilismul narcisist (All we’ve ever wanted/ Is to look good naked/ Hope that someone can take it/ God save me rejection/ From my reflection/ I want perfection). Peste toate însă domneşte un nihilism materialist, al încarcerării implacabile în corpul uman, a cărui soartă e pecetluită  irevocabil în cimitire.

Într-un peisaj rupt simetric în dualitatea excesului de religiozitate versus excesul de scepticism ateu, consider Bodies ca un veritabil simptom al confuziei şi frustrărilor spirituale ale tinerilor consumerişti de astăzi. Piesa lui Robbie Williams este o dovadă în plus a ingineriilor cognitive derivate dintr-o dezrădăcinare din Revelaţie şi plonjare în combinatorica nebuloasă a minţii umane “autonome”.

Robbie Williams – Bodies

God gave me the sunshine,
Then showed me my lifeline
I was told it was all mine,
Then I got laid on a ley line
What a day, what a day,
And your Jesus really died for me
Then Jesus really tried for me

.Bodies in the Bodhi tree,
Bodies making chemistry
Bodies on my family,
Bodies in the way of me
Bodies in the cemetery,
And that’s the way it’s gonna beUK and entropy,
I feel like its ****in’ (beeped out) me
Wanna feed off the energy,
Love living like a deity
What a day, one day,
And your Jesus really died for me
I guess Jesus really tried for me.

.
All we’ve ever wanted
Is to look good naked
Hope that someone can take it
God save me rejection
From my reflection,
I want perfectionAll we’ve ever wanted
Is to look good naked
Hope that someone can take it
God save me rejection
From my reflection,
I want perfectionBodies in the Bodhi tree,
Bodies making chemistry
Bodies on my family,
Bodies in the way of me
Bodies in the cemetery,
Bodies in the bodhi tree,
Bodies making chemistry
Bodies on my family,
Bodies in the way of me
Bodies in the cemetery,
And that’s the way it’s gonna be.

.
Praying for the rapture,
‘Cause it’s stranger getting stranger
And everything’s contagious
It’s the modern middle ages
All day every day
And if Jesus really died for me
Then Jesus really tried for me.

.
All we’ve ever wanted
Is to look good naked
Hope that someone can take it
So God save me rejection
From my reflection,
I want perfectionPraying for the rapture,
‘Cause it’s stranger getting stranger
And everything’s contagious
It’s the modern middle ages
All day every day
And if Jesus really died for me
Then Jesus really tried for me

Jesus didn’t die for you, what do you want?
(I want perfection)
Jesus didn’t die for you, what are you on?
Oh Lord
(Jesus really died for you) Ohh
(Jesus really died for you)
(Jesus really died for you) Ohh

 

6 thoughts on “Sincerităţi înşelătoare – Robbie Williams

  1. sam

    “Economia valorilor simbolice nu mai permite nici un fel de purism, ci doar o “emancipatoare” strategie sincretică.

    Uite aşa se face că instantaneele sincerităţii, machiate în conformitate cu designul mental al publicului, conţin şi referinţe spirituale.”

    Sunt confuz in ce priveste tinta exacta a criticii:

    1. sunt condamnabile persoanele publice de sinceritate machiata? E condamnata doar machierea sinceritatii?

    2. se asteapta de la valorile simbolice ale prezentului purism. Ce fel de purism? Moral? Artistic?

    3. sunt crestinii intamplator fani ai lui Robbie sau ai altor vedete suspecte de nesinceritate, condamnabili de auto-iluzionare?

    PS. faptul ca esti interesat de evolutia lui Robbie inseamna ca (ne)sinceritatea lui are totusi farmecul ei 🙂

    1. Marius Corduneanu

      1. cred că din context se poate înţelege că mă refer la procesul de teatralizare, rafinare artistică a “sincerităţii”, distilată conform proiecţiilor mentale ale publicului. Artiştii dramaturgiei sociale ajung, de foarte multe ori, la incapacitatea de a mai face demarcaţia dintre sinele lor şi personajele media create cu titulatura lor. Cred că e de plâns un asemenea statut. (Atenţie însă: observaţia, fie ea şi critică, nu asumă implicit condamnare!)

      2. tot din context reiese că vorbesc de un purism ideatic, al valorilor (creştine, în speţă). Oricum, Evanghelia “pură” e o valoare care nu se cumpără. În schimb, sincretismul e o pernă dulce pentru tot felul de naivităţi new-age din care ne clamăm aristocraţia şi parvenismul (pseudo)intelectual.

      3. Cred că un creştin ar trebui să fie destul de matur pentru a discerne învăţăturile/filosofiile pe care le promovează cultura în care trăieşte. Iar o astfel de maturitate implică atât spiritul receptiv la mediul cultural cât şi capacitatea de a face alegeri conştiente şi motivate. Poate că cea mai mare auto-iluzionare o capeţi atunci când îţi lustruieşti neprihănirea.

      PS.
      Mda, câte bucurii ale lecturii se nasc din drame umane! 🙂

  2. sam

    1. ai descris filosofic artistul. O meserie care se practica partial in public. la fel e si politica, comertul etc. Nu vad de ce s-ar astepta la altceva cand arta este o expresie a libertatii creatoare, aspectele etice sunt un by-product. Nu as deplange decat artistii ratati (adica cei care vor sa fie apreciati pentru filosofia lor producand “arta”) sau filosofii ratati (cei care cauta la un artist adevaruri “pure”)

    2. banuiesc ca nu te astepti sa intalnesti purism ideatic in stare naturala ion this Earth. De ce ar fi mai de plans atunci un om sincer fie el si machiat din ratiuni de conservare a speciei (subzistenta materiala) decat un “purist” in slujba morilor de vant ideatic-filosofice?
    Pentru mine sunt egali in masura in care sunt la fel de autentici si onesti cu ei insisi.

    3. cred ca orice om nu numai crestinii fac deja lucrul asta pe tot parcursul vietii lor. Nu toti au microbul autoanalizei permanente si purificator-acuzatoare. Ultima propozitie speaks volumes.

    PS. la Robbie tocmai sinceritatea lui (mai ales din interviuri) fie si machiata (machiaj constient, asumat complicitar de ambele parti) ma atrage nu neaparat muzica sau versurile muzicii lui. Sinceritate care trebuie sa stea la baza oricarei relatii umane, cu atat mai mult la cea crestina.

    1. Marius Corduneanu

      1. Indiferent dacă în astfel de cazuri termenul de “filosofic” e folosit sau nu în sens peiorativ (când argumentaţia suferă, etichetarea triumfă?), descriera mea e mai degrabă sociologică, cu rădăcini în Viaţa cotidiană ca spectacol a lui Erving Goffman. Oricum, ştiu că în numele artei totul e permis, mai puţin critica nemăgulitoare, dar asta deja lasă loc de viitoare subiecte de discuţii, cu adevărat filosofice 🙂

      2. “purism în stare naturală” – oare cum ar fi acela? Mă aştept însă la o atitudine care contestă doctrina postmodernă, estetizantă şi nihilistă că “a gândi e o laşitate”. Cred că îmi pot lua libertatea de a face diferenţă între afirmaţiile logic-coerente şi semnificative pentru viaţa personală şi afirmaţiile poate semnificative dar cu siguranţă problematice pentru o conştiinţă mai lucidă, afirmaţii confuze ce se regăsesc în versurile

      Jesus didn’t die for you, what do you want?
      (I want perfection)
      Jesus didn’t die for you, what are you on?
      Oh Lord
      (Jesus really died for you) Ohh
      (Jesus really died for you)
      (Jesus really died for you) Ohh

      “Puriştii în slujba morilor de vânt ideatic-filosofice”, îmbrăcaţi în haina limbajelor artistice, au atât de multă lume de amăgit (suav, e drept) încât vom ajunge în timpurile în care, într-o emisiune MTV, adevărul se va supune la vot. Sper să surprinzi şi ironia raţiunii perverse a actorilor media, pe care o descriu în articol, nu doar frânturi din raţiunea ironiei mele.

      3. “Nu toti au microbul autoanalizei permanente si purificator-acuzatoare” – afirmaţia este valabilă şi pentru actorii îmbibaţi cu mitologiile culturii pop, mai ales când critică condescendent vectorii creştinismului? (Btw, în întreg articolul meu nu enunţ nici măcar o dată cuvântul “condamnare”/”condamnabil”, aşa cum am observat în primul tău comentariu). Cât priveşte autonaliza, ştiu că aceasta devine un palimpsest al unei culturi “burgheze”, “decadente”, “retrograde”, “cre(ş)tinoide” – epitetele sunt împânzite în toate cărţile manifest ale filosofiei postmoderne, cea care stă la baza “morţii” filosofiei şi a reînvierii carnavalului dionisiac. Eu, cel puţin, fără a uita să mă bucur de viaţă şi micile ei “hedonisme”, permise de cumpătare, am ajuns să am o teamă mai mare de lipsa analizei, decât de abundenţa ei!

      PS.
      Sam, te rog să primeşti cuvintele de mai sus tocmai pe baza respectului faţa de sinceritatea clamată!

  3. sam

    Nu am de ales dupa ce am facut apologia sinceritatii, nu? 🙂

    Nu toti sunt dotati de la natura cu inclinatia spre auto-analiza permanenta; cam asta era sensul. Nu cred ca are legatura directa cu etica ci cu genetica. Ma consider printre victime aici (considerand tendinta de a te raporta psihotic la o etica in continua evolutie ca fiind un handicap)

    Ma opresc aici cu exprimarea gandurilor in public pe tema asta pentru ca fiolosfia si logica nu sunt punctele mele forte si nu cred ca as reusi sa ma “public” cu exactitate.

    Pot adauga, destul de lizibil sper, ca “simt” crestinul mai mult ca pe unul care vede in celalalt jumatatea plina a paharului lasand judecata Shefului. Nu poti construi pe negatie oricat de “logic” s-ar prezenta ea.

    Valabil atat pentru Robbie cat si pentru lumea aparent hedonista si nihilista a Celuilat

  4. Pingback: Epoca ipocriziei cochete « Alonewithothers's Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s