Societatea de consum. Mituri şi structuri

Una dintre marile probleme ale generaţiei tinere este deturnarea şi filtrarea din ce în ce mai pregnantă a  raportului cu sine şi cu ceilalţi prin raportul cu lucrurile. Observ cum mulţi dintre elevii cărora le predau se imersează placid în marea de curente şi “tendinţe” ale mărfurilor (vestimentaţie, accesorii, gadgeturi) stilizate după ultimul “trend” pentru a avea un look la modă. Chiar corpul devine un lucru, un artefact: vitrină împopoţonată cu tot felul de insigne şi semne  (piercinguri, tatuaje, etc.) ale unei nevoi de identitate într-o pluralitate şi masificare conformiste. Desigur, opţiunea democratică a alegerii individuale trebuie respectată. Surprinde însă mecanica deterministă a dependenţelor culturale.

Se pare că delirul paroxismului este direct proporţional cu alegerea comodă a raţiunii frivole, dar cu aer sofisticat: în fuga după emanciparea şi “eliberarea”  care pare a ne suplini deficitul de identitate, devenim o pradă uşoară utopiilor artistice, de divertisment şi publicitare ale corporaţiilor avide de  sufletele “targhetate”.

Tocmai de aceea, o privire în afară (devoalarea economiei bunurilor  simbolice) poate fi valorificată ca un excelent prilej de a privi mai bine în interior (motivaţii, atitudini, nevoi). Un astfel de exerciţiu este oferit de lecturarea cărţii lui Jean Baudrillard: The consumer society. Myth and Structures (cei 40 de ani de la prima ei publicare nu fac decât să-i revalideze observaţiile, atât de actuale). În cele ce urmează, proiectând liniile trasate de Ciprian Mihali în Prefaţă (la ediţia în limba română, apărută la Ed. Comunicare în 2005), vă ofer doar câteva citate, semnificative pentru a înţelege complexitatea analizei, lejeritatea şi savoarea scriiturii precum şi relevanţa tematicii abordate de filosoful/sociologul francez.

Relaţia cu sine

– Producerea unei individualităţi de sinteză, pe ruinele subiectului cartezian al cunoaşterii şi al subiectului politic al revoluţiei:

Să-ţi găseşti personalitatea, să ştii să o afirmi înseamnă să descoperi plăcerea de a fi într-adevăr tu însăţi. N-ai nevoie de mare lucru. Eu am căutat îndelung şi mi-am dat seama că o nuanţă puţin mai deschisă a părului meu e îndeajuns pentru a-l armoniza perfect cu tenul, cu ochii. Am găsit acel blond în gama şamponului colorant Recital […] Cu blondul Recital, atât de natural, nu m-am schimbat deloc: sunt eu însămi mai mult ca niciodată. Ceea ce spune toată această retorică, care se zbate în imposibilitatea de a o spune, este faptul că nu există nicio persoană. “Persoana” în valoare absolută, cu trăsăturile ei ireductibile şi cu greutatea ei specifică, aşa cum o întreagă tradiţie occidentală a făurit-o ca mit ordonator al Subiectului, cu pasiunile, voinţa, caracterul sau… banalitatea ei, această persoană este absentă, moartă, ştearsă din universul nostru funcţional. Şi tocmai această persoană absentă, această instanţă pierdută urmează să se “personalizeze”. Această fiinţă rătăcită se va reconstitui in abstracto, prin forţa semnelor, în evantaiul  imens al diferenţelor, în Mercedes, în “nuanţa puţin mai clară”, într-o mulţime de alte semne adunate laolaltă, constelate pentru a recrea o individualitate de sinteză şi, la urma urmei, pentru a se dizolva în anonimatul cel mai negru, căci diferenţa este prin definiţie ceva ce nu are nume.

– Dreptul la diferenţă (prin conformism), dreptul la libertate şi la suveranitate:

Această mistică bine întreţinută (în primul rând de către economişti) a satisfacţiei şi a alegerii individuale, culminând cu o întreagă civilizaţie a “libertăţii”, este chiar ideologia sistemului industrial care-i justifică arbitrarul şi factorii nocivi colectivi: mizeria, poluarea, deculturarea – de fapt, consumatorul este suveran într-o junglă de urâţenie, unde libertatea  de a alege i-a fost impusă.

– Egoismul (şi nu solidaritatea) ca reacţie deopotrivă la consum şi la exploatare:

“Egoismul furibund” al consumatorului înseamnă, de asemenea, percepţia vagă şi conştientizată a faptului de a fi, în ciuda oricărui patos al abundenţei şi al bunăstării, noul exploatat al timpurilor moderne. În calitate de consumator, omul redevine solitar, prizonier, în cel mai bun caz gregar (programul TV urmărit în familie, publicul stadioanelor sau al cinematografelor, etc.). Structurile consumului sunt în acelaşi timp foarte fluide şi nepermisive. Putem imagina o coalizare a automobiliştilor împotriva taxei de drumuri? Un protest colectiv împotriva televiziunii?

Corpul

– Şantajul corporal al identităţii, expunerea de sine ca fixare de sine:

Există, în panoplia consumului, un obiect mai frumos, mai preţios, mai strălucitor decât toate – mai plin de conotaţii chiar decât automobilul, care le rezumă totuşi pe toate celelalte: CORPUL. “Redescoperirea” lui, după un mileniu de puritanism, sub semnul emancipării fizice şi sexuale, ubicuitatea lui (mai ales a corpului feminin, va trebui să vedem de ce) în publicitate, în modă, în cultura de masă – cultul igienei, dietei, terapiei de care  de care este înconjurat, obsesia tinereţii, eleganţei, virilităţii/feminităţii, întreţinerea, regimurile, practicile sacrificiale care-l au ca obiect, mitul Plăcerii care-l îmbracă – totul este astăzi dovada că trupul a ajuns obiect al mântuirii. În această funcţie morală şi ideologică, el a înlocuit în întregime sufletul.

– Sexualitate descarnată, semnificant flotant al unui corp asexuat, epuizându-se vizual:

Aşa cum erotismul rezidă în semne şi niciodată în dorinţă, frumuseţea funcţională a manechinelor rezidă în “siluetă”, niciodată în expresie: este înainte de toate absenţă a expresiei. Neregularitatea sau urâţenia ar produce sens – dar ele sunt excluse. Căci frumuseţea constă înainte de toate în abstractizare, în vid, în absenţa şi transparenţa extatice. Această descărnare este rezumată în cele din urmă de privire. Aceşti ochi fascinanţi/fascinaţi, în gol, această privire lipsită de obiect – în acelaşi timp suprasemnificare a dorinţei şi absenţă totală a ei – sunt frumoase în exaltarea cenzurii pe care o impun; în asta constă funcţionalitatea lor.

Relaţia socială

– Consumul ca datorie civică:

… omul consumator se consideră un fel de supus-plăcerii, o întreprindere de plăcere şi satisfacţie. Un fel de supus-fericirii, îndrăgostit, adulator/adulat, seducător/sedus, participant, euforic şi dinamic. Este vorba despre principiul de maximizare a existenţei prin multiplicarea  contactelor, a relaţiilor, prin folosirea intensivă a semnelor, a obiectelor, prin exploatarea sistematică a tuturor virtualităţilor plăcerii.

– Reciclarea estetică a individului într-un proces uniformizator de design existenţial:

… indivizii aculturaţi, ca şi obiectele design, sunt mai bine integraţi social şi profesional, mai bine “sincronizaţi”, mai “compatibili”. Funcţionalismul relaţiei umane găseşte în promovarea culturală unul dintre terenurile sale de predilecţie – “human design” se întâlneşte aici cu “human engineering“.

– Chirurgia estetică a comunicării, implantul de surâs artificial:

Pierderea relaţiei umane (spontană, reciprocă, simbolică) este adevărul fundamental al societăţii noastre. Pe această bază, asistăm la transfuzia sistematică a relaţiilor umane în circuitul social – sub formă de semne – şi la consumul acestei relaţii, al acestei călduri umane semnificate. Animatoarea, asistenta socială, specialistul în relaţii publice, afişul publicitar, toţi aceşti apostoli funcţionari au ca misiune răsplătirea, lubrefierea raporturilor sociale prin zâmbetul instituţional […]. “A avea calităţi umane”, “aptitudini de comunicare”, “căldură relaţională” etc. Pretutindeni, o dezlănţuire de spontaneitate trucată, de discurs personalizat, de afectivitate şi de relaţie personală orchestrată.

Relaţia cu lucrul

– Relaţia ludică cu obiectele, infantilizarea subiectului matur:

Ludicul este cel care stăpâneşte tot mai frecvent raporturile noastre cu obiectele, cu persoanele, cu cultura, cu divertismentul, cu munca uneori, dar şi cu politica. Ludicul devine tonalitatea dominantă a habitusului nostru cotidian, tocmai în măsura în care totul, obiectele, bunurile, relaţiile, serviciile devin gadget.

– Confirmarea de sine prin excesul de solicitudine:

Obiectele nu servesc atât la ceva; mai întâi de toate servesc. Fără acest complement direct, fără un “dumneavoastră” sau un “tu” personalizat, fără această ideologie totală de prestaţie personală, consumul nu ar fi ceea ce este: căldura răsplatei, a confortului personal care-i conferă sens nu este satisfacţia pură şi simplă.

One thought on “Societatea de consum. Mituri şi structuri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s