Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (1. Dispoziţiuni lămuritoare)

1. Dispoziţiuni lămuritoare sau despre ananke stenai

În frământarea nebună a goanei după vânt, a unui scop nedefinibil, ne pierdem stropii de viaţă, bucuriile şi nădejdile înşelătoare (oximoron deloc gratuit).

Haiku-ul japonez trecând în goană prin oraş, negustorul de melci n-a mai văzut casele precum şi cugetarea lui Aristotel ananke stenai (undeva trebuie să te opreşti – Metafizica II (a)2, 994 a) ne privesc şi pe noi. Tocmai din vânzători de realităţi aşezate (dragoste, iertare, speranţă, bucurie, etc.), uităm a ne bucura şi înţelege ceea ce atât de uşor comercializăm. Împovăraţi de tirania managementului clipei time is money, rostim atât de uşor cuvinte avortate de realitatea semnificaţiei lor. Ne angrenăm în nebunia colectivă a jocului măştilor şi chiar privim cu o plăcere narcisistă propria desfigurare bine fardată, reflectată de măştile convenţionale ale celorlalţi. Vindem impresii şi cumpărăm deziluzii! Asta pentru că cel mai facil şi cel mai profitabil comerţ este cel cu etichete.

Undeva trebuie totuşi să ne oprim! Orice mişcare îşi are o epuizare fiindcă doar în regimul lui Dumnezeu nu funcţionează entropia. Şi totuşi, în avântul mişcării, … ne credem a fi Dumnezeu!

„Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” (Ps. 46:10)

Doar scurgerea mută a vieţii, doar apropierea de înfricoşătorul ceas astral al judecăţii lui Dumnezeu ne mai trezesc din somnul post-adamic. Doar aşa ne putem decoji realitatea în care ne-am auto-exilat ca mici dumnezei. E dureros să afli în acea clipă de sinceritate că sub zâmbetul comercial se ascunde un suflet bântuit de nesiguranţă şi frică, că masca imaginii de sine ascunde un chip devorat de septicemie.

Însă orice deasupra este condiţionat de un sub şi a ascunde este premisa lui a descoperi. Doar descoperirea propriei goliciuni face posibilă descoperirea profunzimii vieţii lui Dumnezeu! Nu a unui concept, nu a unei fiinţe posibile a cărei existenţă şi definire atârnă de propria raţiune, nici a unui valet obligat să ne îndeplinească dorinţele, ci a Dumnezeului Cel Viu,  Cel care face posibilă majuscula.

Aşa am înţeles că descoperirea Subiectului face posibilă actualizarea Verbului. Iar subiectul şi verbul permit manifestarea predicatului, a predicării, a discursului sau, altfel spus, cine sunt determină ce fac şi acestea se oglindesc în ce şi cum vorbesc…

În seria de articole Cum “să-L omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede vă invit la o lectură deloc comodă,  de fapt un exerciţiu de sinceritate, o secvenţă de terapie chirurgicală a măruntaielor sistemului de valori şi credinţe. Titlul pare a împrumuta ceva din arsenalul de metode retorice pe care le detest dar vă asigur că nu urmăresc comercializarea dorinţelor sufleţeşti. Dimpotrivă. Mă folosesc de disponibilităţile ironiei  postmoderne pentru a-i uzurpa statutul pseudo-superior cu care ne-a cancerizat realitatea vieţilor.

Nu voi urmări un excurs prin istoria culturii a deicidului cu care se măgulesc reciproc filosofia, literatura şi arta contemporană ci doar natura pur religioasă şi viscerală a respingerii religiei, inconsecveţele şi neajunsurile unei gândiri “slabe”, moi dar “emancipată”.

Nu voi negocia însă nici pudităţile ipocriziei religioase.

Voi recunoaşte tăcerile lui Dumnezeu acolo unde El tace şi voi încerca să silabisesc ceea ce El rosteşte cu putere.

sad angel

Două categorii de oameni îmi vor fi părtaşi dar şi “pacienţi” ai acestei exigenţe a onestităţii:

1. Ateii religioşi

Mă surprinde sinceritatea cu care Dumnezeu pune în scenă dramaturgia relaţiei noastre instabile, bolnăvicioase şi firave cu El. Se ascunde dar se lasă găsit, tace când îi adresez imprecaţii dar vorbeşte în liniştea sufletului meu, este prezent dar nu se înfăţişează ca un valet la comanda poruncilor mele. Şi, foarte surprinzător pentru calculul raţionalităţii mele, se lasă răstignit ca să jubilez moartea Lui. După ce mă voi trezi din mahmureala excesului imoralităţii  şi a bucuriei mele, a “eliberării” de povara existenţei Lui, voi putea înţelege moralitatea morţii Lui. Voi înţelege că toată suferinţa inocenţilor, a copiilor, a săracilor năpăstuiţi, a bătrânilor părăsiţi, a femeilor călcate în picioare, toate suferinţele lor îşi găsesc ecoul nu în ipocrita mea compasiune atee ci în suferinţa lui Dumnezeu aşezat în pridvorul umanităţii. În rest, celelalte dovezi (“ştiinţifice”) atee sunt, în cea mai mare majoritate a lor, construcţii teoretice suspecte logic şi epistemologic, copleşite de sofistică, demne de suflete religioase care vor să îşi acopere inconsecvenţa scepticismului afişat (subiect pentru o viitoare serie de articole  ce va purta numele de Scurtă istorie a ignoranţei docte).

2. Religioşii atei

Pentru cei „specializaţi” în vorbirea despre Dumnezeu, prea uşor realitatea Numelui Său se diseminează în simple jocuri lingvistice, reunite sub cupola limbajului „de lemn”, în care se ascund frustrări şi obsesii bolnăvicioase. Mă gândesc la degustătorii mai mult sau mai puţin savanţi a expozeelor de artă oratorică sau a predicilor “bune” care se judecă după mulţimea “Amin”- urilor şi a lacrimilor induse. Mă simt copleşit de viermuiala activităţilor religioase, a rugăciunilor “cu foc” sau pe genunchi, marcă a spiritualităţii interioare  ce devine, prin afişare, obscenă, nu miez ci coajă. Mă intrigă cruntele lupte fraticide pentru autoritate episcopală şi continuitate apostolică sau proclamarea arogantă a celui mai mare grad de smerenie şi “dreaptă credinţă”, de parcă  spiritualitatea se măsoară prin  asumarea avidă a cifrelor din contorul istoriei. Sunt asurzit de coralele sau formaţiile de muzică uzurpătoare ale decenţei şi mă simt agresat de impunitatea unora de a induce o dragoste lălâie, plângerea de milă la comandă şi dărnicia politică, etc. Sunt prea obosit de oferta de “spiritualitate” mulată perfect pe cerinţele diverse ale pieţii curiozităţii religioase.

Mă gândesc la sinceritatea lui Iov, a omului care îşi simte carnea tremurând şi pe Dumnezeu ascuns, aparent nepăsător de viaţa lui chinuită. Iov care îşi reclama dreptul de a sta la judecată cu Dumnezeu. După toată lecţia pe care o învaţă Iov din toate întâmplările evocate în carte, Dumnezeu face o afirmaţie şocantă pentru filosofii şi teologii pudităţii avocăţeşti a discursurilor sterile, lipsite de putere:

După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov. (Iov 42:7)

Aşadar, dragi atei religioşi sau religioşi atei (în anumite anotimpuri ale vieţii m-am regăsit în ambele categorii): să vorbim drept despre Dumnezeu!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s