Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22 (2. Bibliografia biblică obligatorie)

Când Isus Hristos defineşte Templul ca fiind “casa Tatălui Meu”, El declanşează cu bună intenţie reţele inferenţiale în mintea celor de faţă, făcând conexiuni între mai multe texte şi promisiuni vechi-testamentare. Tocmai pentru a înţelege mai bine dinamica textului din Evanghelia după Ioan, ar trebui să facem un efort empatic, culegând datele reprezentative pe care le aveau iudeii în “arhiva” lor biblică.

Prima referinţă biblică (de ordin cronologic) cu privire la Casa lui Dumnezeu o găsim în cartea Genesa. Fugind de fratele său mai mare, căruia tocmai îi furase dreptul de întâi născut, Iacov adoarme în cetatea Luz (Gen. 28:19b), plecându-şi capul pe o piatră. Aici visează o scară ce uneşte cerul şi pământul, îngeri care urcau şi coborau pe ea. Tot aici îi vorbeşte Dumnezeu, asigurându-l pe Iacov de ocrotirea Sa şi de dorinţa de a împlini făgăduinţele făcute lui Avraam. Trezindu-se din somn, Iacov recunoaşte:

“- Cu adevărat, Dumnezeu este în locul acesta şi eu n-am ştiut!”

I-a fost frică, şi a zis:

” – Cât de înfricoşător este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!”

Şi Iacov s-a sculat dis de dimineaţă, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o stâlp de aducere aminte, şi a turnat undelemn pe vârful ei. A dat locului acestuia numele Betel (Casa lui Dumnezeu).

“(…) piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu (…)” (Gen. 28:16b-19a, 22a).

Casa lui Dumnezeu este deci un loc în care Dumnezeu Îşi afirmă în mod expres prezenţa, un loc în care El Se descoperă şi vorbeşte oamenilor (vezi şi Gen. 35:7, 9, 11-15).

Istoria biblică continuă apoi cu naşterea copiilor lui Iacov, schimbarea numelui său în Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu, nume ce reflectă cu fidelitate o trăsătură de caracter al lui Iacov şi a urmaşilor săi), refugierea familiei lui în Egipt datorită foametei de şapte ani, înmulţirea fiilor lui Israel, robia şi izbăvirea lor din Egipt prin mâna tare a lui Dumnezeu.

După trecerea Mării Roşii şi nimicirea armatei egiptene care-i urmăreau, copiii lui Israel, împreună cu Moise (care începuse să îi înveţe câte ceva despre Dumnezeul care tocmai îi salvase din robia Egiptului), cântă o cântare de laudă lui Dumnezeu. În desfăşurarea acestei bucurii generale găsim referinţe şi despre finalitatea izbăvirii lor:

Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta;

Apoi prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale (…).

Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale,

În locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne,

La Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!

Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci (Ex. 15:13, 17-18).

Locul prezenţei lui Dumnezeu este numit “locaş al sfinţeniei”, el este un Templu făcut de însăşi mâna lui Dumnezeu. Acolo El va împărăţi în veci de veci. Acest locaş va fi în ţara promisă, în moştenirea lui Israel, unde poporul se va putea bucura de aşezarea Numelui lui Dumnezeu, după ce Domnul va da odihnă poporului Său şi îl va izbăvi de toţi vrăjmaşii. Acolo Israel va putea să se bucure de Dumnezeu şi să i se închine cu darurile sale (Deut. 12:5-28).

Dar până la ajungerea lui Israel în ţara promisă ca să locuiască împreună cu Domnul care-i izbăvise, Însuşi Dumnezeu doreşte să locuiască în mijlocul poporului Său. Tocmai de aceea, după ce face legământ cu Israel pe muntele Sinai, proclamându-l ca popor al Său, Dumnezeu îi dă lui Moise o poruncă nouă cu privire la poporul Israel:

Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.

Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta (Ex. 25:8-9).

Planurile Cortului Întâlnirii sunt detaliate în continuarea cărţii Exod (Ex. 25-40), aceste detalii având rolul de a-L revela pe Dumnezeu şi modalitatea de intrare în prezenţa Sa. În Exod 40 avem coborârea slavei Domnului peste Cort, aceasta fiind dovada clară a locuirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (Ex. 40:34-38).

Cartea Levitic este un veritabil “manual de utilizare” a Cortului Întâlnirii.

Primele 10 capitole din Numeri descriu atmosfera de sărbătoare a poporului Israel adunat şi organizat în jurul Cortului şi a Dumnezeului lor Care locuia în el. Dedicarea poporului atinge acum cote maxime.

Începând însă cu capitolul 11, cartea Numeri ne descoperă consecinţele necinstirii lui Dumnezeu de către Israel prin călcarea în picioare a poruncilor Lui, a Cortului Întâlnirii, a sărbătorilor Lui sfinte (vezi şi Ez. 20:15-16) şi a reprezentanţilor Lui. Toată această necinstire a lui Dumnezeu s-a convertit în cele din urmă în pedeapsa cruntă a nimicirii unei generaţii întregi (Num.14:28-30).

Deuteronom poate fi privită ca o lecţie a episodului din Numeri, arătând condiţiile restaurării şi avertizând noua generaţie de israeliţi să nu repete istoria tragică a înaintaşilor lor. Cartea este de fapt o veritabilă invitaţie de nuntă, de a-L iubi pe Dumnezeu, păzind poruncile Lui. Doar astfel prezenţa Domnului în mijlocul poporului Său va fi spre binecuvântare şi viaţă şi nu spre blestem şi nimicire.

În Iosua Îl vedem pe Domnul împărăţind peste poporul Său, El fiind pricina de bucurie şi de biruinţă a lui Israel în războaiele de cucerire a Canaan-ului.

Judecători este reversul cărţii Iosua. Pentru că au părăsit pe Domnul, Împăratul lui Israel, care domnea de la înălţimea capacului ispăşirii, pentru că L-au uitat şi au făcut ce nu plăcea Domnului, israeliţii au fost biruiţi de popoarele canaanite. În timp ce prezenţa Domnului în Cortul Întâlnirii era de cele mai multe ori neglijată,

pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea (Jud. 21:25).

Ajunşi însă în timpul lui David, cel pe care Dumnezeu l-a ales ca împărat al lui Israel – după experienţa domniei lui Saul – (1 Sam. 15:16), vedem cum Domnul dă biruinţă asupra vrăjmaşilor lui Israel, oferind poporului Său mult promisa odihnă în ţara moştenirii. Conştient însă de partea rămasă încă neîmplinită din cântarea izbăvirii – Ex. 15:13, 17-18 – şi din porunca din Deut. 12:4-12, recunoscându-L, totodată, pe Dumnezeu ca adevăratul Păstor şi Împărat al lui Israel (Ps. 23; 24; etc.) care locuia în Israel într-un cort (2 Sam. 7:1-2), David doreşte să zidească o casă lui Dumnezeu. Logica lui este cât se poate de simplă: pentru că drumul pribegiei poporului prin pustie s-a sfârşit, Israel aşezându-se acum în odihna ţării promise, locuinţa Domnului în mijlocul poporului Său nu mai trebuia să fie una temporară, într-un cort (2 Sam. 7:6; 1 Cron. 17:5), ci într-o casă unde El să domnească veşnic.

Răspunsul lui Dumnezeu ne dovedeşte (oare pentru a câta oară?) că El are de fapt “patentul” inovaţiilor şi a iniţiativelor. Nu noi Îl surprindem nepregătit, ci El ne întâmpină cu oferta bunătăţii Sale care se înnoieşte în fiecare dimineaţă (Plângeri 3:22-23). Domnul îi vesteşte lui David că El, Dumnezeul Cel Prea Înalt îi va zidi o casă (2 Sam. 7:16c; 1 Cron. 17:10c), ridicându-i astfel un urmaş căruia îi va oferi un scaun de domnie veşnic:

Când ţi se vor împlini zilele şi când te vei duce la părinţii tăi, voi ridica sămânţa ta după tine, şi anume pe unul din fii tăi, şi-i voi întări domnia. El îmi va zidi o casă, şi-i voi întări pe vecie scaunul lui de domnie. Eu îi voi fi Tată şi el îmi va fi fiu; şi nu voi îndepărta bunătatea Mea de la el, cum am depărtat-o de la cel de dinaintea ta. Îl voi aşeza pentru totdeauna în Casa Mea, şi în împărăţia Mea scaunul lui de domnie va fi întărit pe vecie (2 Cron. 17:11-14; 2 Sam. 7:12-16).

Fiind un războinic ce a vărsat mult sânge, David nu are dreptul de a construi Casa Domnului (1 Împ. 5:3; 1 Cron. 22:8; 28:3), această responsabilitate revenind unuia dintre urmaşii săi, un fiu al odihnei. Cursul istoriei imediate ne-ar duce la concluzia că Solomon este acel fiu al lui David care este şi fiu al păcii (1 Cron. 22:9-10), cel care construieşte Casa Domnului la Ierusalim, pe muntele Sionului (1 Împ. 5:5; 6:1; 2 Cron. 3:1). Promisiunile cu privire la locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său par a se împlini în timpul domniei lui Solomon.

Daca luăm însă în considerare o procesualitate a evenimentelor în relaţie directă cu locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său din timpul pribegiei lui Israel dinspre Egipt spre Canaan, când Domnul era prezent în Cortul Întâlnirii, observăm că această procesualitate se regăseşte şi în perioada locuirii Domnului în Templul de la Ierusalim.

Israel şi Domnul în Cortul Întâlnirii Israel şi Domnul în Templul de la Ierusalim
1. slava Domnului coboară în Cort (Ex. 40:34-38); 1. slava Domnului coboară în Templu (1 Împ. 8:10-11; 2 Cron. 5:13-14);

.

2. “manualul de utilizare” a Cortului (Levitic); 2. “manualul de utilizare” a Templului (1 Împ. 8:29-60; 1 Cron. 23:2-26, 28; 28:11-29:9; 2 Cron. 5:2-13; 6:12-7:7; etc.);

.

3. momente de sărbătoare şi de dedicare a poporului (Num. 1-10); 3. momente de sărbătoare şi de dedicare a poporului (1 Împ. 8:65-66; 2 Cron. 7:3-10);

.

4. necinstirea Domnului prin călcarea în picioare a poruncilor Sale, a Cortului, a Sabatelor şi a reprezentanţilor Lui (Num. 11-16); 4. necinstirea Domnului prin călcarea în picioare a poruncilor Sale, a Templului, a Sabatelor şi a proorocilor Lui (din timpul ultimilor ani de domnie ai lui Solomon şi până la Osea în Israel şi Zedechia în Iuda: 2 Cron. 36:11-16; Ier. 7:10-15; etc.);

.

5. condiţia prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său ca binecuvântare şi nu ca blestem: iubirea Domnului dovedită prin păzirea poruncilor Sale; condiţia restaurării: căutarea Feţei Lui (Deuteronom); 5. condiţia prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său ca binecuvântare şi nu ca blestem: iubirea Domnului dovedită prin păzirea poruncilor Sale;    condiţia restaurării poporului: căutarea Feţei Lui (1 Împ. 6:11-13; 8:30-51, 56-61; 9:3-9; 2 Cron. 6:20-40; 7:12-22);

.

6. Domnul împărăţeşte peste Israel şi îi dă biruinţe în lupta cu vrăjmaşii (Iosua); 6. chiar în robia din Babilon a poporului Său, Domnul împărăţeşte şi Îşi arată slava nu prin vasele de aur de la Templu, care sunt pângărite de împăraţii babilonieni, ci prin vase de lut, care au hotărât să se sfinţească pentru Domnul. El împărăţeşte prin copiii Lui (Daniel şi cei trei tineri din Babilon: Daniel 1-6). Domnul dă biruinţă celor ce s-au întors din toată inima spre Faţa Lui şi care caută să împlinească poruncile Sale (Ezra, Neemia);

.

7. când Domnul este părăsit şi uitat de poporul Său, când acesta se duce după idoli (Jud. 3:7; etc.), atunci şi Domnul Îşi părăseşte poporul, lăsându-l să fie biruit şi supus robiei neamurilor (Judecători). 7. când Domnul este părăsit şi uitat de poporul Său şi când acesta se duce după idoli, atunci şi Domnul îl părăseşte (plecarea slavei Domnului din Templu: Ez. 10:4,18-19; 11:22-23), lăsându-l rob neamurilor (ducerea lui Israel în robia asiriană: 2 Împ. 17:6 şi a lui Iuda în robia babiloniană: 2 Cron. 36:17-21).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s