De profundis, clamo ad te, Domine

O! De mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi,

aş plânge zi şi noapte…! (Ieremia 9:1)

Astăzi am aflat că exist… Dar ce puţină viaţă am în mine!

Astăzi mi-am readus aminte de Dumnezeu… Şi ce mult Te-am nesocotit, Doamne, astupându-mi urechile la Cuvântul Tău şi închizându-mi ochii în Faţa Ta!

Astăzi am simţit suflarea semenilor nu în ceafă, ci în propria-mi inimă. Şi mi-am dat seama ce neputincios şi gol sunt!

Doamne, de ce oare?

Simt acum cum peniţa îmi scrijeleşte trecutul şi mi-e ruşine. Doamne, ce mult Te înşel! Ce mult îi înşel pe alţii! Ce mult mă amăgesc! Ce demenţă a gândirii de a mă acoperi cu propria-mi ţărână în nenorocire!

Astăzi am pipăit întunericul din mine! Şi m-am îngrozit. Dar ce mult străluceşti acum Tu, Doamne. De abia acum…

Exprimarea către ceilalţi nu era decât o costisitoare ornamentare a propriului  mormânt.

Şi ce înfiorător este să-ţi oficiezi propria înmormântare!

Aşa suntem noi oamenii, cu măştile noastre! Jucăm atât de perfid gramele de viaţă, atât de bine, atât de … aproape real.

Oare nu ne-am săturat a fi dumnezei?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s