Alabaster – The Instagram Bible 

wp-1474826044120.jpgGoodness and truth are two values often used to describe the character of God. In addition, Christian theologians have long described beauty as a third inseparable reality which together with goodness andtruth, paint a full picture of who God is. The Church was once the center of beauty – cathedrals, Renaissance paintings, stained glass windows – all helped people both experience God and describe Him. 

Our modern society is looking to re-engage in these questions of beauty.

Today in our growing visual culture people are creating beautiful content through images more than ever before. Instagram allows anyone to craft and curate beautiful photography, and we share our everyday moments through platforms like Snapchat, Vine, or Tumblr.

We’ve become a culture that cares about beauty and is visually engaged. 

 When we look at bible design though, it has remained relatively the same. There have been few attempts to integrate imagery, typography, and layout design within the biblical text to engage with our rapidly growing visual culture. Similar to old master Renaissance artists, who looked at the Scriptures and created these beautiful pieces of art from them, we wanted to do the same – and asked ourselves, “What would that look like today?” 

Alabaster aims to give the reader a fresh visual experience and heightened level of contemplation while reading this ancient text, that ultimately points to the beauty of God. (Alabaster)

 

Amvonul postmodernilor 

Vremurile noastre nu sunt a-morale ci militant moraliste dar în sensul simulării, jocului scenic dus la performanțe imagologice noi. Nu e vorba de morala care ia act și se consumă în așa fel încât să nu știe dreapta ce face stânga (până și Papa de la Roma a ajuns un desăvârșit actor al dramaturgiei sociale, politice, religioase) ci e morala care își cară mereu oglinda așa cum un bolnav e nedezlipit de medicamentul care-l ține în viață.

Complexul predicării de odinioară e foarte puternic astăzi, mai ales la cei care își declară ruptura de trecut, tradiţie, creștinism și valori tradiționale. Însă acest complex al predicării s-a metamorfozat acum în ambiguități morale intenționate atunci când e vorba de apărarea propriilor vicii și în claritate și nervozitate activistă când e vorba de acuzarea celor diferiți, din cealaltă tabără (pentru că oricât de utopici am fi, întotdeauna va fi cel puțin o altă tabără). Dar iată că ipocrizia proprie e neglijabilă atunci când ești mânat de intențiile cele mai bune în lupta de a salva lumea de toate bolile adunate de-a lungul istoriei!

Pe lângă tinerii pleziristi care nu au nicio opțiune și interes în a face lumea asta mai bună, avem tinerii epicurieni care știu că toată configurația atomilor care ne formează ființa poate fi pusă în slujba unui mesianism zelot,  împrumutat prin contagiune socio-culturală de la preoții semnificației timpurilor noastre: mimetica în pas de marș pentru pace în timp ce ne batem cu alții pentru a ne convinge că totuși suntem cool și diferiți!

Shepard Fairey,  Peace

Uite așa avem promotori ai happeningului, fluidității, arbitrariului, nihilismului hermeneutic de prin sălile universitare și cafenelele artistice care însă ajung în stradă și pe ecran ofticați belea mare pe jocul scenic cameleonic al actorilor sociali –  politici, de exemplu (Trump, democratul ajuns un simulacru de conservator republican, este prin excelență corespondentul politic al unui cameleonic Prince/David Bowie/Michael Jackson/Madonna/Lady Gaga – de aici și complexul fratricid). De unde atâta oftică adolescentină dacă totul e doar un joc, pură contingență?

Mai avem promotori ai logicii non-binare/contradictorii, ce militează pentru incluziune și transcenderea raportului noi-ceilalți operând însă cu excluziunea și categorisirea în noi , moraliștii inclusivi versus ei, involuații! Să nu uităm însă că pacea universală a Gaiei interzice orice fel de rău făcut animalelor, fie ele și politice!

Ca să nu mai vorbesc de preoții non-violenței care nu ratează ocaziile de a aduce jertfele ritualice din prada de război a oponenților…

Unde este predică acolo este păcat și nevoie de mântuire – chestiune înțeleasă și acceptată de postmoderni, cu etichetele de rigoare!

În esență un Papa Francisc și un Donald Trump (+ adoratorii fiecăruia) nu sunt chiar atât de diferiți și distanți tocmai pentru că vin pe piața publică cu oferta propriilor mesianisme politice, complementare și totuși asemănătoare, oricât de constrastante ar părea la prima vedere:

– știm că ceilalți (străini/musulmani/capitaliști/conservatori creaționiști/inerantiști/, etc.) sunt cei răi/violenți/homofobi/retrograzi/reacționari, etc. (externalizarea originii răului),

– știm că trebuie să îi ținem la distanță și să îi schimbăm pe băieții răi ca să facem lumea mai bună (necesitatea purificării lumii),

– știm că cineva trebuie să acționeze și aceia suntem noi, băieții buni! (mântuirea necesită acțiune),

– știm că nu există soluție de compromis, jumătăți de măsură, că perspectiva noastră este cea mai corectă și progresistă (maniheismul solipsist al proprii poziții/misiuni salvatoare), 

– știm că pentru a avea succes este nevoie de cenzura și controlul septic, numite însă mai mult sau mai puțin politicos educație/campanie pentru sensibilizare, etc. (savoarea finețurilor prin care se exprimă mâna de fier al controlului și ingineriei sociale face diferența între mesianismele de pe piață) (paternalismul și necesitatea educației/convertirii).

În toată această tensiune distructivă a fratricidelor acestor mesianisme, un Isus ne-ar avertiza că nu discernerea diferențelor e rea ci direcția eforturilor noastre s-ar putea fi greșită: ”nu smulgeți neghina ca să nu smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş (Matei 3:12-13). Însă tentația de a face judecata de apoi aici și acum este mai puternică ca niciodată, mai ales între asemănătorii/frații opozanți!

În postmodernism amvonul e mai ocupat și gălăgios ca niciodată tocmai pentru că s-a democratizat privilegiul de a predica celuilalt! Păcat însă că cu toată această aglomerație nervoasă la amvon, nu prea mai are cine să asculte liniștit în bancă!

Umilința ipocrită a degetului întins spre alții 

True humility is being able to accept criticisms as graciously as we accept compliments. (Sabrina Newby)

Observ la nu puțini dintre românii rămași acasă (incusiv printre cei evanghelici) un trend de impresii (datorate mai ales unor prejudecăți culturale și teologice) că majoritatea creştinilor din Occident, America de Nord mai ales, sunt

1. doar consumeriști,

2. cu un ipocrit /exagerat complex de auto-victimizare atunci când pierd ceva putere și privilegii în societate,

3. egocentrici și

4. cu o evidentă lipsă de compasiune și spirit caritabil,  în pofida bunăstării materiale de invidiat.

Circul lui Oedip

Din start trebuie să mărturisesc că și eu aveam aceste prejudecăți înainte de a veni în Canada. Era un mix ciudat de subconștient mustind de supremație naționalist-religioasă ortodoxă, filtrată acum ca puritate evanghelică, acest continent al subconștientului fiind populat și de  strângeri de nas superioare datorate lecturilor mele din postmodernismul deconstructivist francez. Rezultatul: America este rea datorită capitalismului sălbatic și a politicii sale interventioniste și are un spirit putred, plin de narcisism, individualist, superior și fals neprihănit. Poate că antipatia anti-americană și umilința ipocrită a multor est-europeni are ca sursă un nerv furios moștenit încă din epoca comunistă,  cu al său ethos “dialectic”: deficitul propriilor virtuți se cere compensat imediat cu furioasa deconspirare a viciilor altora! 

1410.m00.i121.n008.f.c06.grunge-poster-with-pointing-finger.-you-are-next-f

Atât de plictisitoarele vești bune

Nu pot nega că multe dintre aceste vicii ale creștinismului occidental sunt doar ficțiuni, dar mă îndoiesc că ele sunt reale pentru  că mulți dintre creștinii occidentali sunt prea serioși cu Evanghelia lui Isus Hristos. Dimpotrivă! Acuzația că acest creștinism e prea lumesc nu prea merge împreună cu cea a prea-conservatorismului ei! Bisericile occidentale sunt în pragul consumerismului,  câteva dintre ele chiar sunt în pragul extincției (culmea, tocmai cele care s-au facut una cu spiritul lumii), multe sunt prea militante și politice (și nu vorbesc doar de dreapta fundamentalistă ci și de creștinii “socialiști/liberali” din protestantismul mainstream și cel emergent), etc.. Problema pe care o observ eu aici constă în aparatul critic disproporționat, în ochiul nostru obsesiv flămând să vadă răul la ceilalți laolaltă cu minimalizarea acelor lucruri bune, în oboseala de a avea happy stories și plictiseala virtuților, în super-simplificare, generalizare convenabilă, lipsă a empatiei, atitudinea arătării degetului judecător, deloc șovăielnic și degrabă vărsător de sânge și de decizii inchizitoriale. Toate acestea se întâmplă fără a vedea că dincolo de desfătările pe care le supralicităm și considerăm gratuite, facile, mulți creștini nord americani au și ei lupte reale în propria lor viață,  familie, context imediat și totuși mulți au umilința să se corecteze, practică ospitalitatea, au spirit deschis în acceptarea altora, a străinilor și celor defavorizați, celebrează diversitatea în Domnul care ne iubește pe toți. Noi, românii, avem încă avem de învățat unele dintre aceste caracteristici virtuoase, darămite să le practicăm și să învățăm pe alții. (Câteodată obsesia controverselor este ultimul refugiu al celor fără de niciun talent/virtute – “controversy is a last resort for the talentless” – Criss Jami.)

Cred că trăind o viață reală pentru o perioadă de timp (nu doar pentru conferințe sau tabere de vară), studiind și exersând credința aici, într-un context din ce în ce mai hyper-liberal/post creştin, va oferi o șansă mai bună criticilor de a-și testa judecățile.

1. Consumerismul este o adevărată plagă a vremurilor noastre și trebuie să realizăm că există inclusiv un consumerism spiritual (valabil și pentru liberalii marxiști, declarat anti-consumeriști). Întrebarea mea este câţi dintre creștinii români conștientizează această luptă reală, spiritul de avant garde nu al culturii elitiste sau de masă (asta pentru că azi cam fiecare produs de avant-garde tinde să devină parte a unei industrii și este ușor încorporat în cultura de masă), ci spiritul avangardist, nonsectar al creştinilor care se învață pe ei înșiși și pe copiii lor că nu suntem doar carne, oase și secreții ci și minte și spirit.

2. Experiența mea ca student la două universități publice din Canada mi-a arătat presiunea imensă pe care un creștin o suportă pentru a-și exersa aceeași libertate de gândire și expresie pe care o au cei care nu se identifică ca creștini. Și ăsta nu e complex de victimizare gratuit,  este vorba de revanșa istorică a generației hippie 1968 care are în mâini frâiele puterii în politică,  academie, media, instituții publice. Când ești jignit, ridiculizat și marginalizat de cei care “fight against bullying and let’s spread love!”, atunci când copilul îți este sistematic bombardat cu mesaje, atitudini, curriculum, presiune de grup, conținut media explicit anti-creștine,  când nu doar promovarea dar și siguranţa locului de muncă depinde de ascunderea sau negarea propriilor credințe și valori creștine, în timp ce exhibiționismul credințelor și valorilor altora este stimulat prin literă de lege, ei bine, toate acestea nu sunt doar chestiuni “incidentale”, opresiuni “marginale” ci este vorba de refuz, izolare, jignire, discriminare sistemică, legiferată, ca prim pas al persecuției. Creștinii trebuie să se aștepte la suferință și persecuție dar atâta timp cât ei trăiesc într-o societate care clamează a fi inclusivă, democratică și umanistă,  ei trebuie să aibă o voce! Desigur, toate acestea sunt o sursă bună de satiră și happening artistico-literar pentru unii est-europeni,  cunoscuți pentru viața lor boemă, dar câteodată realitatea este înaintea noastră, chiar dacă credem că ea e mult în urma noastră (originea tragediei umane derivă din conștientizarea dureroasă a faptului că simțul avansului pe care îl are ego-ul nostru nu poate compensa distanța reală  dintre noi și ceilalți/realitate).

3. În ciuda faptului că unii vor considera și asta o industrie, eu sunt impresionat să văd multi creștini canadieni și americani misionari (chiar și elevi în misiuni de slujire pentru o scurtă perioadă de timp), cheltuind banii proprii, comfort,  energie, punându-și în pericol chiar propria sănătate și viață în locuri în care mai nimeni nu s-ar duce, darămite să trăiască și să slujească pe alții.  Iar chestiunea asta e valabilă nu doar peste mări și țări, dar se aplică și creștinilor nord-americani care se implică în cartiere periculoase, au grijă de sărmani, merg în închisori să încurajeze oamenii fărăr de speranță, ajută mame singure, adoptă orfani, etc. Și da, chiar și aici, în America de Nord, sunt non-creștini care sunt uimiți și schimbați de acest spirit gentil de slujire, de dragoste și devoțiuine pentru Domnul. Sunt și aici oameni care văd că sunt creștini care au o cu totul altfel de savoare în această lume!

4. Vorbind de impresii generale, în pofida secularizării furibunde și a complexului oedipian atașat, Occidentul încă are obiceiuri bune moștenite din timpurile când valorile creștine erau asumate ca valori publice. Dacă ne uităm cu atenție la CAF WORLD GIVING INDEX 2015, SUA este pe locul 2 (CAF World Giving Index 5 year ranking). Analizând comportamentele caritabile , SUA

– este pe locul 3 la Ajutând un străin,

– pe locul 12 la Donând bani (notă : cea mai mare parte a banilor donați nu vine de la companiile care se dau în stambă cu imperialismul lor moral, ascunzând însă veniturile taxabile prin alte locuri, ci de la indivizi, de la americanii ăia înguști, consumeriști și aroganți – pentru 2015 $268.28 miliarde donații provin de la indivizi – 71% din totalul donațiilor; urmați de fundații ($57.19 miliarde/16%), mșteniri ($28.72 miliarde/9%) și corporații ($18.46 miliarde/5%).

– pe locul 6 la Timpul de voluntariat.

România este pe locul 93 la indexul global CAF:

– locul 56 la Ajutând un străin,

– locul 84 la Donând bani,

– locul 137 la Timp de voluntariat .

Să nu mai vorbim de mulți creștini occidentali care îți pierd viețile în lumea noastră, fiind în prima linie a persecuției și ajutând pe cei care sunt persecutați în tări de prin toată lumea …

Ego-ul nicicând sătul

Având prezentate toate cele de mai sus, în timp ce apreciez spiritul viu care are puterea, libertatea și datoria de a atrage atenția asupra inconsistențelor, ipocriziilor iar în varii locuri a nu atât de creștineștele apucături ale creștinismului nord american, o critică demnă de luat în considerare este una care arată cum se pot repara stricăciunile, este în stare să mărturisească propriile eforturi și bătălii în a fi consistent cu idealul oferit ca alternativă, are respect pentru cei care sunt sub standardul menționat, fără a-i caricaturiza subuman, etc. De fapt asta este una dintre marile probleme ale epocii noastre: inabilitatea de a găsi echilibrul și spiritul gentil al criticii. Fără discutarea negativității nu poate fi nicio schimbare, îmbunătățire, iar fără o atitudine pozitivă și open-minded nu există speranță, ideal spre care să te miști. Din acest punct de vedere, creștinismul occidental, cu tot criticismul și decandența vizibilă, încă mai are ce să ofere acestei lumi. Iar cei care nu i-au atins standardele experienței, ar putea învăța lucrurile bune în timp ce ar lăsa deoparte pe care care nu sunt conforme Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos.

The hypocritical humility of the pointing finger

True humility is being able to accept criticisms as graciously as we accept compliments. (Sabrina Newby)

A lot of my fellow Romanians who are still living in Romania have an impression (caused by some cultural and theological prejudices) that almost all Christians living in North America are

(1.) pure consumerists,

(2.) with a victimization complex when they lose some political power and privileges,

(3) egocentric and

(4.) with a serious lack of compassion and charitable spirit.

The Oedip circus

I must confess that I had too these prejudices before coming to Canada – a vicious mix of Romanian subconscious Orthodox Nationalism/supremacy, filtered now as an Evangelical purism, was combined with a lot of my lectures from the French postmodern deconstructionism. The result: America is evil due to her capitalist and political interventionism and has a rotten spirit – narcissist, individualistic and a judgmental self-righteousness. Maybe the anti-West antipathy and hypocritical humility of some East Europeans can be traced in an historical nerve/fury that comes from the Communist era and ethos: the lack of  our virtues is easily compensated by the furious unveiling of others’ vices! 

1410.m00.i121.n008.f.c06.grunge-poster-with-pointing-finger.-you-are-next-f

The boring good news

Well, I cannot deny that many of these vices are fictional, but I really doubt that all this decadence it happens because Christians and Churches are too serious with the Gospel of Jesus Christ. On the contrary! Churches in the West are in danger of consumerism, some of them are in peril, some are visible hypocritical, some too political and militant (and it’s not about the Right fundamentalism only, but also leftist Mainline and Emergent Protestants, etc.). The problem consists in our unbalanced critique apparatus, our obsessive eye for evil that minimize those things are good, sees virtues as boring, commits oversimplification, generalization, lack of empathy, pointing finger attitude without seeing that many North American Christians have struggles, the humility to correct themselves, their hospitality, the joyful spirit to accept others, the celebration of diversity through the Spirit of Christ who made us one in his love. We, Romanians, are struggling to learn some of these virtues, not to mention in putting them into practice.  (sometimes “controversy is a last resort for the talentless” – Criss Jami.)

I think a period of time living regular lives (not just for a short period of time for conferences or summer camps), studying and professing a living faith here, in a hyper-liberal/post-Christian context, will offer a better chance to test their general impression:

1. Consumerism is a real plague of our times, and we must realize that a spiritual consumerism (aka idolatry) is a crude reality. My question is how many Christian Romanians acknowledge this real struggle, the avant garde spirit not of the high or mass-culture (because every avant garde  product tends to become part of an industry and is easily incorporated in the mainstream culture), but of Christians who have to teach themselves and their children that we are not flesh, bones and liquids only, but also spirit.

2. My experience as a student at two public universities here, in Canada, showed me the immense pressure a Christian must support in order to have the same amount of freedom of thinking and expression that non-Christians have. And it’s not a victimization complex, it’s about an historical revenge of the 1968 /hippie generation who are in charge now in politics, academia, media, public institutions. When you are bullied by those who “fight against bullying and let’s spread love!”, when your child is systematically bombarded with anti-Christian attitude, curriculum, peer-pressure, media content, etc., when your job is depending on hiding or even denying your personal religious and moral views, well, it’s not about “incidental” and marginal oppression, it’s about systemic refusal, isolation, mocking, discrimination, as the first stage of intended persecution. Christians should be prepared for these, but as long as they live in a society that claims to be inclusive, democratic and humanistic, they can have a voice! Of course, these things appear to be a good source of satire and artistic happening for some East-Europeans, known for their bohemian lifestyle, but sometimes reality is ahead us, no matter how far beyond we hope this reality is (the human tragedy derives from the fact that our ego’ sense of advancement cannot compensate the real distance we left between us and others/reality).

3. Despite the fact that a “fine spirit” will consider this an industry, I am thrilled and really impressed to see so many Canadian and American missionaries (and even regular students, for a short period of time) spending their money, time, energy, their own comfort (and sometimes endangering their own health and safety) in places that almost nobody will go, live and help others. And it is not about only those who go overseas, but it applies to those Christians who get involved in a dangerous neighborhood, take care of poor people, go into prisons and support those without hope, help single moms, adopt orphans, etc. And yes, even here, in North America, there are Non-Christian amazed and changed by this gentle spirit of love, service and devotion. There are people who can sense that Christians have a totally specific/different flavor in this world!

4. Speaking of general impression, despite the furious secularization and oedipian complex, the West still has some good habits inherited from the era when Christian ethics and values were public values. If we look carefully to CAF WORLD GIVING INDEX 2015, USA is ranked 2nd (CAF World Giving Index 5 year ranking). Analyzing specific charitable behavior, USA is ranked

– 3rd on Helping a stranger

– 12nd on Donating money (note : the largest source of charitable giving came from individuals at $268.28 billion, or 71% of total giving; followed by foundations ($57.19 billion/16%), bequests ($28.72 billion/9%), and corporations ($18.46 billion/5%).

– 6th on Volunteering time.

Romania is falling short, being on 93rd place on CAF world giving index:

– 56th place on Helping a stranger

– 84th place on Donating money

– 137th on Volunteering time.

Let’s not speak about how many Americans/Canadians/British/German – Western missionaries lose their lives in our world, being on the first line of persecution and helping brothers and sisters who are persecuted in countries all around the world…

The starving Ego

Having said that, while I appreciate the living spirit that has the freedom and the duty to observe and draw attention to inconsistencies, hypocrisies and not so Christ-like habits/interests of the North American Christianity, a critique worth to be consider is one that shows a way to repair damages, is able to confess its efforts to be consistent with the ideal that is offered as an alternative, has respect for those who fell under your criteria and does not consider them sub-human species, etc. Actually, this is one of the main problems of our times: the inability to find that temperance and gentle spirit of critique. Without negativity there cannot be any change/improvement and without a positive and open-minded  attitude there cannot be hope/something to wish for. From this viewpoint, Western Christianity, with all deserved criticism, still has something to show to this world!  And those who did not reach its experiential standards, can learn from it all the good things while keep away those who are not consistent with the Gospel of our Lord Jesus Christ.

Râsul lui Christ

My pain may be the reason for somebody’s laugh. But my laugh must never be the reason for somebody’s pain. (Charlie Chaplin)

Poate puține prejudecăți despre Dumnezeu și creștinism sunt mai răspândite decât cea referitoare la inapetența și chiar interzicerea umorului, a râsului. Vechiul Testament este foarte bogat în referințe despre umor, ironie și râs. Problema mare o avem în Noul Testament cu percepția puritană a lui Isus și a bisericii primare. În dorința ipocrită de a fi mai sfinți /neprihăniți decît Papa/Dumnezeu, refuzăm să citim nu doar printre rânduri ci chiar versete și contexte care ne-ar demola astfel de prejudecăți pretențioase. Oare a spus Isus bancuri? Cu siguranță că Isus a râs și avea un dezvoltat/fin simț al umorului. Știa să folosească la perfecție ironia, hiperbola, contradicțiile logice, elemente absolut necesare oricărei glume bune.

The widespread failure to recognize and to appreciate the humor of Christ is one of the most amazing aspects of the era named for Him. Anyone who reads the Synoptic Gospels with a relative freedom from presuppositions might be expected to see that Christ laughed, and that He expected others to laugh, but our capacity to miss this aspect of His life is phenomenal. We are so sure that He was always deadly serious that we often twist His words in order to try and make them conform to our preconceived mold. A misguided piety has made us fear that acceptance of His obvious wit and humor would somehow be mildly blasphemous or sacrilegious. (Elton Trueblood, The Humor of Christ, Harper & Row, 1964, p. 15.)

Mă îndoiesc însă teribil că ar fi spus bancuri despre (1.) Dumnezeu, (2.) despre ”competiție” – diavol, farisei, preoți sau (3.) despre ”clienți” – bețivi, prostituate, vameși și păcătoși! Îndoiala mea rezidă în modul în care (1.) natura și misiunea lui Hristos Îl limita pe Acesta să folosească (2.) funcția umorului. Diavolul își permite deșertificarea cuvintelor și uscarea sufletului prin murdărirea oricărui colț de existență umană cu creații hibride, monstruoase, murdare, el găsește atractiv băltirea în putrefacție, decadență și nihilism pentru că ăsta îi este destinul. Și nu vrea să fie singur în toată povestea asta! Degetul acuzator îndreptat de diavol în direcția slăbiciunilor nu are nicio funcție catarhică ci este doar refulare, semnul damnării și al propriei nenorociri. Hristos însă își impune limite, are percepția realistă a decadenței umane dar nu îl afundă pe păcătos și mai mult în ea ci îi întinde mâna spre răscumpărare…

Umorul poate fi pedagogic și unificator – ca liant social, semnificant împărtășit celorlalți – nu doar când avem umor de situație ci chiar sau mai ales când prin ironie, descoperirea unei rupturi de logică a moravurilor, etc., invită la reflecție, are un tâlc, aduce un spor de cunoaștere/conștientizare. În sensul acesta râsul egalizează chiar dacă diferențiază. Avem un ”el”/”ea”/”alții” ca obiect al râsului dar rămânem un ”noi” ca subiecți al lui, fără a adânci clivajele partizanantului.

În Between Heaven and Mirth: Why Joy, Humor, and Laughter Are at the Heart of the Spiritual Life (James Martin, Harper One, 2012) sunt enumerate 11 motive pentru stimularea umorului în rândul creștinilor:

  • Humor and joy evangelize others by showing our hope.
  • Humor can shock listeners into recognizing reality.
  • Self-deprecating humor reminds us not to take ourselves too seriously.
  • Humor can speak truth to power.
  • Joy, humor and laughter show Christian courage in the face of adversity.
  • Humor deepens our relationship with God by encouraging us to smile in prayer.
  • Humor and laughter welcome others into a group.
  • Laughter helps in the healing process.
  • Humor fosters good human relations.
  • Laughter relaxes us and so opens our minds.
  • Humor is fun, a gracious gift to enjoy. (ch. 4)

Between-Heaven-and-Mirth

Dar umorul poate fi și batjocoritor – atunci el este nu atât un exercițiu de descoperire a slăbiciunilor celui care este ”targhetat” cât este un exercițiu de putere, de pecetluire a superiorității celui care inițiază actul de comunicare și semnificare prin râs. Aici râsul rupe, diferențiază dureros, doare! Umorul nostru e de multe ori adictiv pentru că nu se poate stăpâni, ”trebuie să…, nu pot să nu spun asta …”, este o formă de luptă fratricidă, de violență simbolică prin care ne clamăm poziția superioară.

Umorul christic avea puterea să se auto-cenzureze de dragul celuilalt, chiar dacă ar fi avut toate motivele/dovezile să facă mișto de slăbiciunile umane. Limbajul dur, ironic, la adresa fariseilor vine după o lungă curtare, invitație prietenoasă în relație. În sensul ăsta cred că Dumnezeu are toate motivele să râdă de noi, înclusiv de cei ce râd de alții, însă a ales să își stăpânească râsul divin din Psalmul 2 – care este totuși unul care ne pișcă – e vorba despre peisajul idioțeniei noastre umane – pentru că între timp L-a uns pe Alesul Său spre mântuirea noastră.

Umorul/parodia generalizată a vremurilor noastre sunt un semn în sine că se apropie vremea socotelilor serioase! Când se vor deschide cărțile vorbelor si faptelor noastre la finalul istoriei, mă tem că râsul batjocoritor al lui Dumnezeu va fi exact sursa plânsului și a scrâșnirii dinților multora care vor fi râs destul în viața lor. De altfel Hristos a promis de altfel că ferice de cei care plâng acum că vor râde atunci (Luca 6:21). Deci contează cum râzi acum ca să îți păstrezi râsul și atunci!

Între timp, cred că totuși Dumnezeu mai scapă un zâmbet în colțul gurii când vede ce năzdravanii mai spunem și facem noi pe aici!