Geografia fricii (2. Monștrii de dincoace sau despre sfânta ipocrizie)

Power does not corrupt.  Fear corrupts… perhaps the fear of a loss of power. (John Steinbeck)

Doamne, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta! (Luca 18:12)

Un muribund de cancer este întrebat de un membru al familiei de ce îi este frică în momentul de față. Răspunsul surprizător veni cu un oftat suferind: ”Mi-e frică să trăiesc!” În filtrul unei astfel de petic de humă însuflețită se regăsesc milioane de alte zbateri, confuzii, speranțe și frici. Prea mulți oameni se simt sufocați de această frică de a trăi, mai mult decât frica de moarte. Și, de multe ori, de prea multe ori, noi suntem cei care ne intoxicăm cu această frică, ne lăsăm înconjurați de ceața ei sticloasă, ne umplem plămânii cu aerul ei bolnav,  pentru a o împrăștia apoi în vorbirile cu alții. Dacă în primul articol al acestei geografii a fricii am vorbit despre Olaus Magnus și opera lui ”Carta Marina” ca fiind o topografie renascentistă a mărilor necunoscutului bântuite de monștrii marini de dincolo, acum îmi voi îndrepta atenția spre mările necunoscutului dinlăuntru și monștii de dincoace. În plesneala de fericire imprimată pe tot felul de retine se pot întrezări rețele uimitoare de frici ale omului recent.

1. Inamicii facili și refugiul etichetelor

Vremurile noastre au un dar uimitor de a arăta cu degetul spre aroganța și fabricile de realitate înșelătoare ale altor vremuri în timp ce își fac parada proprii modestii ipocrite și a industriei de wishful thinking. Ca un balansoar al extremelor istorice, rămășițele deranjante ale unui trecut

  • violent,
  • arogant și
  • exclusivist

se cer azi echilibrate cu

  • forța disproporționată cu care victimele de odinioară devin călăii de azi,
  • certitudinea arogantă a necunoașterii unor lucruri certe de atunci și a siguranței altor lucruri de acum și
  • inclusivismul celor marginali de atunci pe socoteala excluderii celor ce se bucurau de privilegii.

Două evenimente din anul de grație 2016 au jucat rolul unui baros care s-a năpustit asupra catedralei de oglinzi narcisiste ale omului recent: Brexit și campania electorală din SUA, ambele nefericite din perspectiva platformei de alegeri oferite. Amândouă evenimentele au fost momente când s-a dat drumul la ferocitatea ascunsă de convenaționalismul social și puditatea lingvistică. Cu prilejul acesta a mai murit o utopie, cea a omului postmodern care, ca o culminare a celui iluminist,

  1. își privea achizițiile morale ca fiind net superioare ale celor din vremuri mai înapoiate (măgulindu-se că este deschis, inclusiv, flexibil, deloc judecător al celorlalți, etc.).
  2. O altă parte a acestei utopii s-a înecat în mlaștina autoritarismului internaționalist/globalist, stimulând prin ricoșeu nervul aparent mort al naționalismului și populismului. La poalele turnului Babel postmodern aroganța facerii împreună a unui turn până la ceruri este stricată de fragmentarea lingvistică și stimularea particularităților, chestiune care trădează, încă o dată, dublulgândit și dublulimbaj al epistemei postmoderne (ne definim ca fragmentare a unitarului/universalului de specie modernă dar ne înfrățim cu toții spre a construi meta-narațiunea cetățeniei globale, fără naționalitate. Surâsul blajin al lui Dumnezeu din ceruri este însoțit de un deget îndreptat spre biserica Lui: aici poți să fii una fără să îți pierzi identitatea și caracterul diferit!).

Toate aceste energii conflictuale se cer justificate în numele unei neprihăniri care este opțiunea mult mai bună decât oferta inamicului, a adversarului. Iar toată această justificare de sine a propriei poziții merge mână în mână cu selectarea inamicilor facili și refugiul în etichetare. Naziștii au excelat în arta propagandei, a diabolizării celuilalt, a hiperbolizării păcatelor celuilalt, pentru ca astfel propriile virtuți să pară mai luminoase. Din păcate același mecanism schismatic, maniheist, părtinitor, extremist, a fost folosit atât în campania pentru Brexit cât și în cea electorală din SUA de toate părțile aflate în competiție/conflict. Părțile competitoare au trecut de linia roșie a unei decențe argumentative pentru a portretiza adversarul în tușele groase ale corupției și privilegiilor pe de o parte și a rasismului și xenofobiei de cealaltă parte.

O inflație a viciilor pedepsite face aproape imposibilă virtutea genuină! Acuzația de rasism și de sexism a ajuns o jucărie prin care orice copil, nu contează vârsta, caută să îl doboare prin frică și rușine pe cel ce nu-i dă jucăria, nativismul unor categorii de oameni este bun, garantat ideologic ca rezistență anti-imperialistă, nativitismul altora este răul întruchipat. Un întreg instrumentar al torturii prin etichetare, frică și rușine este folosit cu mult mai mult succes și la nivel mult mai extins decât Inchiziția ar fi putut să spere vreodată. Complexitatea umană și socio-economico-culturală era redusă simplist la ”e bun pentru că e al nostru și luptă pentru drepturile noastre” și ”e rău pentru că luptă pentru îngrădirea  drepturilor noastre”. Conflictul esențial era de fapt unul de păstrare/acaparare a puterii pentru a stimula propriile privilegii și a te război și limita libertatea celor diferiți. Mai nimic altruist, onorant, constructiv, nici dintr-o parte, nici de cealalta.

Iată dar că nici trasarea liniilor morale/dogmatice de către ”specialiști” și nici educația și lectura asiduă pe la cele mai bune universități nu ferește pe nimeni de trezirea ferocității animalice, a pumnului împrăștiat în fața celui diferit, a distrugerii păcii și înțelegerii sociale doar pentru că se pierd privilegii și se scurge puterea din propriile mâini în cele ale altuia. Partea bună cu toată diabolizarea post-Brexit a celor ce au votat Leave! și cu toate manifestațiile din SUA după alegerea lui D. Trump ca președinte este că acum iese la iveală ferocitatea stângismului și incapacitatea funciară de a înțelege și respecta pe cel diferit (nebunia tinerilor consumatori de nihilism postmodern din stradă este și produsul avariției puterii intelectualilor care acum meditează zen în fața barbariei stradale – mă întreb unde e discursul pacifist și reconciliant al președintelui în funcție?) – așa că toată filosofia siropoasă și nobilă cu “accept me as being different” , “love is what matters”, etc., sunt doar ipocrizii sclipicioase care fură ochii celor fără de discernământ. Eșecul Brexit-ului și al alegerilor din SUA este al tuturor – creștini, marxiști, intelectuali sau oameni simpli! A te făli însă că ești mai puțin degradat de starea în care s-a ajuns denotă o lipsă de realism și bun simț absolut fundamentale conviețuirii sociale (cu toată generozitatea de a împărți echitabil vinovățiile, totuși nu țin minte ca evanghelicii sau cei de dreapta să fi făcut în 2008, după alegerea lui Obama, toate nenorocirile pe care le fac acum tinerii frumoși și cititori de Chomsky și Alinsky).

Multiplicarea isterică a nervului post-Brexit desenează acum geografia fricii, loc al bestiarului nocturn ca hrană imagologică a efortului propagandistic.O geografie a fricii se desfășoară în fața noastră și își hrănește pruncii din angoasele, istericalele și emoțiile noastre nesăbuite (Geografia fricii 1. Monștrii de dincolo).

Multiplicarea fricii (de celălalt) prin masificarea lor în media a fost parte integrantă a jocului politicienilor, cu nefaste consecințe asupra electoratului. S-a ajuns astfel la o refulare sistematică a unor angoase ce țin patologic, trecuturi nu foarte fericite, relații nu foarte împlinite, etc. Oameni care conviețuiau în limite rezonabile, care împărțeau același spațiu social, au ajuns să își acopere reciproc chipul cu vălul ignoranței, ale acuzelor, al rupturii de sine și de celălalt, amenițându-se cu etichetele cele mai jignitoare. Realitate care ne duce la următorul punct de discuție, cel referitor la competiția în numele unei neprihăniri în care de-a valma sunt prinși toți, inclusiv ”relativiștii” și ”situaționiștii” morali.

The Game (2011), Mixed Media on Canvas by  Oussama Diab, Palestinian-Syrian Artist

2. Neprihănirea zilei sau etica ca teroare

Ați auzit vreun candidat spunând că el vrea să fie ales ca să facă mai mult rău? Aristocrația virtuțiilor își găsește un mediu perfect de infectare în pasiunile politice. De aici și dezamăgirea nervoasă atunci când investițiile de încredere sunt spulberate de realizări minuscule sau chiar contrare așteptărilor.

Același Obama care spunea cuvintele demne de admirație feisbuchistă

We must move forward with the presumption of good faith of our fellow citizens. This is essential to a vibrant and functional democracy. (9 noiembrie 2016)

cu doar o lună jumătate în urmă se așeza patronal peste conștiințele Afro-Americane:

I will consider it a personal insult — an insult to my legacy — if this community lets down its guard and fails to activate itself in this election. You want to give me a good sendoff? Go vote! (17 septembrie 2016)

Să ne supărăm că în septembrie domnul Obama este arogant, șantajist și totalitar în perspectiva sa, desconsiderând argumentele și opțiunile diferite ale categoriei de votanți vizată de el ca o turmă omogenă, iar în noiembrie este o Maica Tereza a acceptării diferitului? Să ne întrebăm care dintre cele două ipostaze este genuină și care este pre-fabricată? Asta e politica – teatrul simulărilor profitabile în numele idealurilor care se vând la un moment dat. Să vedeți la Trump ce schimbări de politică și discurs o să aibă (deja a eliminat de pe site-ul lui referința la deportarea musulmanilor, se jură că o sa protejeze drepturile LGBTQ). Problema este că un politican își permite să fie flexibil și să își schimbe direcțiile, pe când electorii rămân cu cicatricele, nervii și cuvintele îngropate în epuizarea de după temper tantrum-ul politic.

Așa cum era de așteptat, ca urmare a sprijinului evanghelicilor oferit lui D. Trump, s-a purces la avalanșă de critici și energii fratricide, ca o bună oportunitate de a se plăti polițe vechi. Spiritul Evangheliei este terfelit tocmai în numele ei și mă tem că nu puțini sunt vinovați de aceasta. Găsesc egal vinovată lipsa discernământului spiritual și a unei științe a folosirii logicii a unora cu triumfalismul altora. Găsesc carențe în înțelegerea spiritului christic atât în excesul de implicare politică cât și în cel de critică a lui atunci când nu se pliază pe programa progresistă, schizofrenia unor sfinți care votează păcătoși este concurentă cu ipocrizia celor ”open-minded” și ”non-judgementali” de a sfârșia frații întru credință la prima acțiune neconformă schemei politico-ideologice preferate. Lipsa de nuanță, echilibru, capacitate critică a propriei poziții, privatizarea providenței sau a lipsei ei în opțiunea de vot, triumfalismul unora, compensat de istericalele altora, intransingența fariseică tocmai a celor care își declară deschiderea către permisivitatea altora, dar nu și spre opțiunile diferite ale credincioșilor, toate aceste îmi confirmă că războiul fratricid dintre evanghelicii din SUA și pudibonzii legaliști progresiști din Europa/România este unul care trebuie înțeles într-un cadru mai larg, al unei istorii conflictuale ce își lasă urmele în trecuturi nu foarte fericite.

Blamarea evanghelicilor pentru votul dat lui Trump ar trebui să fie o lecțiune despre natura umană dar de cele mai multe ori e doar un mecanism supapă de etichetare a naturii păcătoase a doar unora, cu care avem vechiile noastre războaie. Acesta este un veritabil exercițiu fariseic de justificare a unei neprihăniri prin ricoșeu/comparație cu viciile vameșului păcătos. Când neprihănirea zilei este sintetizată în rugăciunea “Doamne, îți mulțumesc că nu sunt ca vameșul ăla care a votat un alt vameș!”, atunci Dumnezeu își ia caiețelul de note și ascultă lumea-pacient cum își expune boala ca virtute!

Fără a neglija și ignora păcatele mesianismului politic multor evanghelici nord-americani, consider că la fel de periculoasă este situarea în ipocrizie a celor ce-s degrabă vărsători de sânge evangelic. (În ultimă instanță mă întreb unde era idolatria politică a evanghelicilor atunci când au acceptat fără manifestații și istericale zgomotoase faptul că ”progresist” explicit ca Obama a fost ales, și încă de două ori, dar în schimb văd că semi-zeii care țin prelegeri despre patosul politic al evanghelicilor își plâng eșecul electoral cam în același fel în care ăia din Coreea de Nord îl plâng pe liderul lor – cine e idolatru și cine are cultura democrației, a acceptării eșecului, a dependenței de resorturi care țin de alte sfere decât cele politice?)

1. De ce nu avem același rigorism încruntat față de bisericile protestante mainstream/progresive care se împleticesc cu tot felul de activisme ideologice de stânga și militează nu doar pentru permisivitatea ci și educarea tinerei generații a ceea ce este prin definitie vicios? De ce o astfel de simbioză politico- religioasă este îngăduită iar coagularea acțiunilor civice pentru principii și valori clar creștine sunt blamate ca fiind semne ale prostituției de orice fel? Prințip o fi, dar doar pentru unii? Când sunt descoperite rețelele prin care fondurile strânse de organizația caritabilă creștină la care lucrezi sunt sifonate către organizatii teroriste și tu ai un recul orb în negare și conspiraționism paranoic, atunci cine este îmbibat de spiritul Evangheliei și cine e dominat de cel al gândirii mercantile politicianiste? În Est episcopul de Bălți o atacă bădăran pe Maia Sandu iar în Vest papa Francisc o face pe-a inchizitorul lui Trump. Detalii și stil diferite dar același ritual. Interesant (dar trist) e faptul că ne ofticăm de partizanatul politic al clericilor într-un caz, dar nu și în celălalt. Și exemplele de ipocrizie pot continua.

2. Este cât se poate de ironică și rușinoasă rostogolirea inconștientă de către “puritanii” fără de morală tocmai a erorilor categoriale pentru care Trump este detestat – vinovăție prin asociere, supra-generalizare, ignorare convenabilă, diabolizare a diferitului, facilitate a etichetării, etc. O fi început sfârșitul lumii dar ce atâta grabă în a-l accelera cu așa de multă isterie și grețuri moraliste?

3. Când biserica oferea răspunsuri la întrebări era imediat catalogată ca fiind arogantă și lipsită de cultura democratică a pluralității. Când ea a ajuns o voce minoritară, în poziția de a invita recenții să își folosească inteligența, să îți pună întrebări și să treacă dincolo de gratuitatea comfortabilă a urmării turmei/modei, de cele mai multe ori este etichetată ca fiind “reacționară” și incapabilă să accepte noile realități. Dublu standard care spune destul de mult despre onestitatea (intelectuală) a recenților.

4.Când nu susții curentul ideologic-politic “corect”, te faci vinovat de activism politic, curvie și murdărie de tot felul și uiți ca cerul și moștenirea nu-s pe pământ. Când te retragi din vâltoarea obsesiilor culturii și societății în care trăiești doar pentru a nu merge cu valul cel mare al turmei, atunci esti arogant, îți îngropi talantul, te izolezi fariseic și esti insensibil la durerea lumii din jurul tău. Oare poti să ajungi vreodată la înălțimea standardelor boemiei intelectuale post-evanghelice?

5. Când e frumos să spui că e atât de urât să construiești ziduri, câți recunoaștem zidurile construite de Political Correctness în jurul noilor categorii de paria, proscriși, oameni “demn” de înjurat, marginalizat, linșat public? Nu, socialismul nu e periculos pentru că duce la sărăcie ci pentru că este o soteriologie concurentă crucii lui Hristos, este reactia diabolică de contaminare a unor idealuri creștine pe trunchiul utopiei mileraniste secularizată, aici și acum. Creștinii trebuie să se aștepte la necazuri în lumea asta dar asta nu înseamnă că, vorba lui N. Steinhardt, trebuie să fim idioți și să ni le provocăm masochist noi înșine. Participarea creștinilor la treburile cetății este o îndatorire civică atâta timp cât nu este obturată misiunea de împăcare a oamenilor cu Dumnezeu. Iar așa cum pasiunile și încrederea poporului lui Dumnezeu în alianțe politice i-a adus în pedeapsă și robie, tot așa Dumnezeu poate folosi un păgân spre a aduce eliberare și vremuri de odihnă. Observ o periculoasă neînțelegere și suprapunere a categoriilor și planurilor de discuție referitoare la implicarea creștinilor în viața cetății. Așa cum e periculoasă idolatrizarea și investiția de așteptări mesianice în oamenii politici, la fel de periculos este și disprețul fariseic față de instituții și procese legitime ale implicării în viața societății. Un ascetism supra-mundan și izolatoriu nu garantează excluderea oricăror posibilități de păcătuire ci doar le filtrează, modifică și transformă mai subtil. Ori cine nu are chemarea unei sihăstrii totale, este binevenit să își exercite drepturile și îndatoriile vieții sociale atâta timp cât nu alterează principiile și devoțiunea față de Hristos. A fi în lume dar nu din lume pare greu de înțeles atât de către cei ce așteaptă realitatea nouă de după judecată cât și de cei care nu cred în nicio judecată.

6. Interpretările boeme din România a ceea ce s-a întâmplat în SUA sunt frumoase, sună bine dar pot fi eronate ici colo, în părțile esențiale. Tocmai de aia nu cred că atunci când cel ce își expune nervul împotriva alegerilor evanghelicilor din SUA. este  foarte diferit de militantismul lor – e bine să ai claritate morală dar sunt momente când însuși Dumnezeu face lucruri pe care le considerăm cel puțin gri din punct de vedere moral și unde acuzația diavolului este lumină de claritate și moralitate sfântă.

Ceea ce în filosofia contemporană este considerat ca fiind judecata etică în situații neconvenționale, extreme, singulare (etica aplicată), din perspectiva unor standarde absolute este considerat degradant, situationist, o categorie slabă. Asta însă nu exclude realitatea unor astfel se situații limită. Găsim în Scriptură un Dumnezeu care urmărește cu interes și îngăduință paternă decizia individului prins în menghina unor situații ieșite din tiparul automatismului comportamental. Noul “model American” este cel în care hiperlegaliști religioși ca Amish votează un curvar și fără de Dumnezeu Trump în timp ce tinerii “frumoși, citiți, iubăreți, deschiși față de diferit și pacifiști” își arata latura psihiatrică. Noul model american e cel vechi, al unei lumi în care toți suntem păcătoși și toți avem nevoie de mântuire.

Asta este ceea ce aș numi teroarea eticii: dacă esența eticii constă în capacitatea de a face alegeri, atunci când ești pus în fața unei alegeri imposibile, orice alegere este radicală, este sub spectrul terorii, al pierderii (asta îmi duce aminte de alegerea Sofiei – mama evreică, prizonieră în Auschwitz, care trebuie să decidă care copil al ei merge la gazare și care la lagărul de muncă – romanul ”Sophie’s Choice” al lui William Styron a stat la baza filmului cu același nume al lui Alan Pakula, cu Maryl Streep în rolul Sofiei – 1982). În ultimă instanță avem în crucificarea lui Isus o astfel de teroare a eticii, atunci când, vorba marelui preot Caiafa, ”este mai bine să piară un singur om decât tot neamul”.

La rigoare vorbind, dacă politica este o curvă, atunci de ce mai toata lumea are abonament la serviciile ei? Există vreo soluție de compromis în fața unei alegeri imposibile fără a fi compromis însă de alegerea ei?

3. Profeții muți

Dacă slabe șanse avem atunci când ne definim virtuțile doar scotocind viciile altora, poate o soluție ar fi aceea de a da Cezarului ce a Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Isus vorbește de un fel de responsabilitate limitată în raport cu limitatul și nelimitată cu nelimitatul. La fel ca regimul virtuțiilor sociale, și cel al virtuțiilor spirituale are trebui să păstreze o moderație sfântă, o înflăcărare pentru propria desăvârșire, împletită cu modestia drumului parcurs înspre acolo. Ori moderația, ceea ce implică refuzul excesului postmodern, este o virtute care ne-ar prinde bine tuturor pe mai multe planuri, inclusiv pe plan politic:

Adevărata egalitate nu e decât o medie între exces și deficit, între egalitate absolutã (ce conduce la tiranie) și inegalitate extremă (care sfârșește în anarhie). (Montesquieu, Œuvres complètes, Roger Caillois (coord.), vol. II, Pléiade, Paris Gallimard, 1951,  VIII: 3, p. 352, gând preluat de Robert Schumann în formularea ”An anti-Christian democracy would be a caricature of democracy and would inevitably fall into tyranny or anarchy sooner or later”. (R. Schuman: For Europe, 1st edition Nagel, Paris, Robert Schuman Foundation, 2010, p. 51-52.)

Moderația în sfera celor văzute și inima aprinsă către cele nevăzute ne-ar transforma pe toți cei implicație în măcelul neprihănirilor post-Brexit/post alegeri din SUA în profeți muți, ziditori cu fapta dacă nu putem fi ziditori cu vorba (recomand spre aprofundarea temei moderației cartea Elogiul moderației a lui Aurelian Crăiuțiu, Polirom, 2006)!

Iar pentru a trăi mai bine realitățile prezentului, creștinii ar trebui să fie mai sensibili

1. la trecut:

Pentru că cei bine-credincioşi nu se deosebesc de alţi oameni nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiurile pe care le ţin. Căci ei nici nu locuiesc în cetăţi proprii, nici nu folosesc o limbă anume, nici nu duc o viaţă străină. Comportamentul pe care-l urmează nu a fost cugetat prin speculaţiile unui om iscoditor; nici nu se proclamă apărătorii vreunei învăţături omeneşti. Ci, locuind atât în oraşele greceşti, cât şi în cele barbare, după cum a apucat fiecare, şi urmând obiceiurile băştinaşilor în îmbrăcăminte, hrană şi în restul comportamentului esenţial, ne arată minunata şi nespusa lor vieţuire.Ei locuiesc în propriile ţări, dar numai ca trecători. Ca cetăţeni participă cu alţii la toate lucrurile şi totuşi îndură toate ca nişte străini. Orice ţinut străin le e ca o patrie, şi orice loc de naştere, ca un ţinut al străinilor. Se căsătoresc aşa cum fac toţi; dau naştere la copiii; dar nu îşi aruncă copiii.Au o masă comună, dar nu şi un pat comun. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Îşi duc zilele pe pământ, dar sunt cetăţeni ai raiului. Se supun legilor prescrise, dar totodată le depăşesc prin vieţuirea lor. Iubesc pe toţi oamenii şi sunt prigoniţi de toţi. Sunt necunoscuţi şi condamnaţi; sunt duşi la moarte, dar înapoiaţi vieţii. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi. Sunt lipsiţi de toate lucrurile, dar în toate au de prisos; sunt înjosiţi, şi totuşi sunt îndreptăţiţi; sunt blestemaţi şi binecuvântează; sunt înjuraţi şi plătesc înjurătura cu cinstirea; fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răufăcători.Când sunt pedepsiţi, se bucură ca şi cum s-ar trezi la viaţă; sunt asaltaţi de evrei ca străini şi sunt prigoniţi de greci; totuşi cei care-i urăsc nu pot să aducă mărturie pentru ura lor. (Epistola către Diognet, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, capitolul 5, p. 339-340)

și 2. la cei defavorizați:

If you’re in trouble, or hurt or need – go to the poor people. They’re the only ones that’ll help – the only ones (John Steinbeck).

dezvoltând o imaginație profetică și a rugăciunii (sper să dezvolt tema în articole viitoare) care fac ca trecutul și viitorul să se topească în fapte de carne, de îngăduință și smerenie, laolaltă cu păstrarea lor curați pentru nunta Mielului.

Frica este instrumentarul slăbiciunilor – tocmai de aceea politicienii știu să o folosească atât de bine. (Ar fi o eroare grosolană să ne imaginăm că oamenii educați sunt imuni în fața acestor slăbiciuni – vorbesc de la sine pasiunile “semi-zeilor” în problematicile curente ale alegerilor din SUA, ale Brexit-ului, etc.)

Contrar hermeneuticii de tejghea (aia cu obsesia creștinismului în controlarea maselor prin frică), chemarea christică transcende toate aceste flirturi auto-victimizante cu frica: “Nu vă fie frică!” este un mesaj pe cât de important și revoluționar pe atât de neînțeles și ignorat de biserică și de ceilalți.

Poate tocmai de aceea, încheind cu metafora monștrilor marini cu care am început, la ceva vreme după Carta marina et descriptio septentrionalium terrarum a episcopului Olaus Magnus (1539), care cartografia mările necunoscutului, cu ale lor monștri fioroși, avem o hartă a acelorași mări și monștri în care un sfânt (Sf. Brendan) a ”domesticat” astfel de monștri, celebrând Paștele exact în mijlocul acestor mări și pe spinarea unor astfel de monștri…

St. Brendan and his monks celebrate Easter mass on the back of the giant whale Jasconius, map by Honorius Philoponus, 1621

Marginalii la o filosofie a meme- lor (despre oprah-izarea morală)

Un Kant azi ar fi teribil de plictisit de meme-ificarea gândirii, cu simulacrul de grijă și epatare morală pe care îl difuzează industrial. Învățând exigența gândirii de la filosofi ca el, când văd oprah-izarea anumitor medii creștine, atunci vorba poetului, mă apucă o repulsie ontologică.

Dar să ne ținem de nas și să citim un astfel de exemplu de oprah-izare morală.


Să ridice mâna sus cine a simțit mâna protectoare și caldă a statului în timpul puterii sale maxime, pe timpul comunismului.

Acum hai să fim serioși. Chestia asta cu ești pro-birth dar nu pro-life este trasă de păr, un artificiu retoric de re-canalizare a discuției doar ca să se potrivească prejudecății liberale/ marxiste cum că cei care sunt împotriva avortului sunt niște suflete monstruoase și ipocrite (dacă ne uităm puțin la filiatiile ideologice ale doamnei de mai sus atunci apetența pentru astfel de schisme de gândire devine clară).

Evident că cel care este pro-life nu este doar la momentul nașterii și tare mă tem că un creștin serios nu se contrazice ci continuă aceeași grijă față de viața prin actele sale-de ajutorare, slujire, caritate, adopție câteodată, etc. Că cine nu vrea să plătească taxe este anti life pentru că astfel refuză să ofere șanse de educație și creștere sănătoasă – asta e un fel de paternalizare/maternizare a statului, tipic gândirii socialiste. Păi plătim taxe să trimitem tinerii să moară în război – cât de moral și grijulii cu viața altora suntem atunci? Să definești morala prin filtrul acțiunii statului e un pericol care poate aluneca oricând într-un nou Gulag sau Auschweitz. Poți să îți plătești taxele și tot un criminal să fii, la fel cum poți să ai grijă de copii și fără a te fali că investiția ta morală în creșterea lor este prin interediul statului.

Nu vi se pare ciudat cum în timpurile idolatriei “nonviolentei” și a “datoriei de a apăra victima de abuzul de putere” suntem “indiferenți” morali față avorturi, de violența și oprimarea victimelor fără de putere, clamând deferență și neutralitate distanta? Da, anti-avort nu e totul, dar e o decizie care, cu riscul de a fi politizată, masificata și dogmatizata, este totuși mai mult decât o simplă pozitie morală alternativă, este o dovadă că etichetele morale nu sunt doar PR ci grijă, apărarea victimei, înțelegere a umanității și valorii ei. Și să nu începem să vorbim pe bune cum are/a avut grijă statul/socialismul de copii și tineri că ne apucă plânsul.

Învățământul public, spitalele de stat….. o fi ele pro-life?

Avataruri ale unui creștinism (non)consumerist

Consumerism thrives on emotional voids (Caroline Knapp).

Sunt un sceptic “ateu” când vine vorba de infuziile emo-psihedelice ale religiilor, inclusiv cea creştină, cu specificitățile carismatice foarte “în trend” peste tot în lume azi. Nu prizez narco-narcisismul muzicii “praise & worship” şi superficialitatea ei nu doar muzicală ci și ideatică, imaginară. Dar recunosc că am și eu momentele mele de “erupție mistică” a solitarismului, în intimitatea devoțiunii personale, ascultând unele melodii în care mă regăsesc, care transpun destul de bine cuvintele psalmistului (cum altfel decât jesus-at și el) pe ritmuri post-moderne. Muzica worship în gramaj rezonabil este binevenită ca variație, paletă de expererință muzicală și devoțională printre altele. Problema este atunci când această muzică devine monopolizantă, te trage cu toții dinții cu care îți zâmbește către un vortex linear dar sufocant. Simt atunci că orizontul unei astfel de experiențe artistice mă nivelează, mă constrânge să mă bucur de golurile mele emoționale în loc să mă elibereze către o experiență holistică, integratoare atât a minții cât și trupului și spiritului.

Când ascult/văd o astfel de piesă îi simt melodicitatea, îi apreciez căldura umană, îmi pot imagina plutind puțin pe valurile melodiei dar nu mă pot abține în a vedea-o/asculta-o cu ochiul unui determinist

psihologic (un clinician poate citi ceva semne de co-dependențe, OCD, narcisism, hipnoza colectivă, excitare emoțională – a se citi mai ales Kenneth Hull – Music Wars, Neuroscience, and Self Psychology, 2009 și Miller & Strongman – The Emotional Effects of Music on Religious Experience: A Study of the Pentecostal-Charismatic Style of Music and Worship, 2002),

sociologic (catharsis de trib/grup, “corporate Godcert”, mimesis colectiv),

cultural antropologic (“night-club” church, consumerism al “recorded tradition”, hiper-pozitivism american, “liturghie” postmodernă).

(ca să nu mai spun de perspectiva teologică – nu poți avea intimitate cu Dumnezeu prin reducere a transcendentului la gâdilări emoționale și mantre psihedelice – “sacrul” e o categorie pe care postmodernul o percepe prin surogate, și alea la mâna a doua/treia – prin filmele de groază, apocalipsme, anti-artă, etc.).

Degeaba spunem “de gustibus non disputandum!” – nu e vorba de stil ci tocmai de ceea ce găsim dincolo de el! Ori muzica cu adevărat bună ia subiectul uman și îl duce dincolo de propria umbră! La fel cum Hristos ne-a chemat la o nouă identitate prin purtarea crucii, pășire pe cărarea strâmtă (care oferă profunzime devoțional-teologică), asumare a unei puteri psihice care întoarce obrazul și nu pumnul, știe să fie înțelept ca șarpele și totuși inocent și fără răutate ca porumbelul (inovator cultural și pozitiv social).

O întreagă bogăție de resurse pentru bolile lumii acesteia este îngropată în consumismul nostru religios. (Ar trebui să vorbim și despre o altă boală consumeristă a creștinilor, cea intelectualistă, de concurența epatării citatetelor și a definirii de sine și moralității proprii prin contorul cărților citite. Creștinismul nu a dus lipsă de cărți bune. Problema e cât de buni devin cei care le citesc!) Trist este faptul că naivitatea nervoasă a tinerilor obosiți de negăsirile din biserici îi impinge pe aceștia în a deveni consumatori (și apoi vânzători) ai necăutărilor din lume! Un cerc vicios care se prelungește din ipocrizia unora în cea a altora. Și totuși, Hristos a murit pe cruce nu ca să umple coșul consumismului emoțional, intelectual, psihedelic, financiar, etc., ci ca să ne izbăvească de atfel de circularități adictive. 

art-banksy-cross-of-consumerism

Consumer Jesus by  Banksy (2005)

O discuție a lui Isus pe Facebook

At its best, the fairy story or fantasy is far from being a flight from reality; it is, rather, a flight to reality. (J.R.R. Tolkien)

La întrebarea indiscretă a nepoțelui său ”De ce Dumnezeu a creat lumea și pe noi?”, un rabin îi răspunde molcom: ”Pentru că lui Dumnezeu îi plac poveștile!” Suntem produsul imaginaței lui Dumnezeu dar spre deosebire de toate celelalte creații, noi suntem un produs cu pretenții de cauză originatoare. Ca un vis la deșteptare așa este și Domnul când intervine în realitatea noastră dincolo de visul Lui, spune psalmistul (Ps. 73). Așa că orice discuție despre solipsism ar trebui să includă jocurile imaginației noastre ca un palimpsest al jocurilor imaginației lui Dumnezeu.

Iar dacă oricum am vorbi despre Dumnezeu nu putem aduce cu nimic nou și surprinzător pentru combinatorica opțiunilor gândite deja de El, atunci de ce nu am face un mic exercițiu de imaginație? De exemplu, de ce nu am considera pe Isus și Nicodim camarazii noștri recenți care s-au întâlnit la o cafenea online, pe Facebook? Poate că astfel vom aduce mai aproape nu doar timpurile și personajele biblice ci și sensurile intenționate acolo, cu toate riscurile de rigoare suportate de un astfel de demers dramaturgic și hermeneutic. Hai să vedem cam cum a decurs o astfel de discuție pe Facebook.

Între intelectualii pretendenți la premiile Nobel era un om cu numele Nicodim, un respectat formator de opinie, profesor erudit, curtat de mai toți potențații vremurilor noastre. Ros de curiozitate să știe mai multe despre acest tânăr hipster, nou venit pe piața ideilor și a mișcărilor sociale, Nicodim l-a abordat pe Isus pe Facebook, pe privat – pură și matură precauție a păstrării statutului său social dar și comfort departe de ochii indiscreți! Potrivit uzanțelor diplomatice specifice unui intelectual respectabil, Nicodim nu poate decât să înceapă apreciativ, intimitând interlocutorul cu măguliri protocolare:

– Dragul meu lector, ştim că eşti un Învăţător cu puteri extraordinare, cu un succes media și entuziasm social impresionante, știm că ai o descoperire revelaționară extraordinară (în pofida precarității istoriei și formării tale academice, gândi Nicodim) căci nimeni nu poate performa atât de multe vindecări pe care le faci tu dacă nu este Dumnezeu cu el. Ceva miraculos și autentic se întâmplă cu ceea ce faci tu …

Retezând parcă cuvintele domoale și pline de seriozitatea complimentării de către Nicodim, Isus i-a scris înapoi:

– Nu am să-ți cheltui timpul inutil cu introduceri sterile și precauții relativiste. Cum bine știi, eu aduc vestea venirii noii realități, a Împărăției lui Dumnezeu, pe care toți intelectualii au imaginat-o sub diferite forme utopice și pe care și tu o aștepți. Dar este aici o condiție care nu se poate negocia: dacă un om, inclusiv tu, nu se naște de sus, din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.

– Să fim serioși, replica Nicodim, ce spui tu e absurd, contrazice bunul simț elementar, darăminte gândirea științifică. Cum să mă nasc din nou? Cum să mă teleportez în spațiul uterin și în timpul stadiului meu embrionar ca să mă nasc din nou?

– Nicodime, te înțeleg dar tocmai asta e problema ta: experiența lecturii vieților și poveștilor de viață ale multora te-a format să fii precaut, să calculezi opțiuni multiple, să lași loc de refugiu pentru orice altă alternativă, să nu mizezi pe un singur adevăr, aparent îți limitezi riscurile erorii prin ambivalență și relativism dar nu realizezi că această gândire slabă și politețe de fațadă a alterității este de fapt un egocentrism al siguranței de sine. Ei bine, cu riscul de a mă considera nepoliticos cu opțiunile multiple, deziluzionant în raport cu siguranța convențiilor colective/sociale, arogant și fanatic față de modestia puritanismului relativist, Eu transcend aceste vulnerabilități ale gândirii umane iar ceea ce îți spun eu este cert, adevărat fără tăgadă: dacă cineva nu se naște din apă și din Spirit, nu poate să vadă și să fie parte din această realitate a Împărăției.

Gândește-te onest la faptul că toate proiectele utopice eșuează pentru că se proiectează o nouă societate umană fără a avea un nou om. Iar un om nou nu se poate obține prin ingineriile biologice (vezi eroarea fascismului iar acum a transhumanismului) sau cele sociale (vezi comunismul sau mai nou marxismul social), ci prin re-naștere, prin re-startare a vieții. Ai dreptate: ce este carne este carne, nu poate fi decât peticit, așa cum fac Eu prin vindecări, dar nu refăcut în totalitatea sa. Fibra materiei este mâncată de viermuiala de  viruși, boli, moarte și putrefacție. Și mai știi că și fibra psiho-somatică are aceeași finalitate, la fel cum și spiritul uman este ușor de pervertit, amăgit, întors spre sine sau spre lucruri infinit mai puțin valoroase. Știi de vanitatea intelectuală, de fanatismul erorilor spirtituale, de putrefacția cărnii ce se transformă în cenușă și pământ! Dar Împărăția asta nu este materială în sensul pe care îl gândești. Ea este în primul rând spirituală și de aceea principiul regulator este unul spiritual. Și tocmai pentru a nu fi amăgit și în acest domeniu al spiritului trebuie respectată acestă condiție de a te naște din apa curățirii și Duhul veacului viitor fără de care nu poți intra în această realitate dincolo de realitate!

christ_instructing_nicodemus_crijn_hendricksz”Christ Instructing Nicodemus”,  attributed to Crijn Hendricksz Volmarijn (ca 1604-1645)

Mirarea ta este vecină cu o criză existențială pe care o înțeleg: să renunți la ceea ce ai adunat în viață, la marea de cunoaștere pe care îți place să navighezi, la itinerariile tale mentale și emoționale prin lumini, umbre, culori, pasiuni, să te rupi de firul atât de fragil al certitudinii a ceea ce poți cuprinde în pumnii tăi. Ei bine, da, trebuie să renunți la toate acestea. Eșecul lumii de aici nu poate fi depășit decât prin asumarea vulnerabilității, să îți întinzi brațele și să le lași pe toate din mâini! Trebuie să te naști din nou, de data asta nu din pântece de femeie ci din aluatul cerului. Iar aici se aplică principiul uimirii, al mirării, al deschiderii către nou, trans-limită. Adu-ți aminte de Eclesiastul:

Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate. (Ecl. 11:5)

Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul. De aceea îți spuneam acum un minut că gândirea ta slabă și politețea de fațadă a alterității este de fapt un egocentrism al siguranței de sine. Dacă ești cu adevărat deschis spre nou și ceva diferit, dacă valorizezi flexibilul și nu staticul, dacă cu adevărat vrei să celebrezi alteritatea, atunci nu te ascunde în spatele vărstei, lecturilor, statutului social, neputinței sau putinței fizice, ci lasă-te deschis Alterității, lui Dumnezeu, impresionantei și necunoscutei relații cu Cel pe care nu-L vezi dar Îl simți într-un aproape departe, nu-L poți gândi dar la care cugeți, Cel care te cheamă să te îmbogățești prin renunțare.

– Cum este asta posibil? Ceea ce spui este inimaginabil, contrazice normalitatea, este prea mult ca să …

– Nicodime, tu ești lumină pentru oameni, mai avansat în cunoaștere și experiență decât foarte mulți din poporul ăsta, știi Scripturile, ai studii exegetice, știi curentele de gândire, mănânci cuvintele, ultimele teorii, experimente, explicații și aplicații ale băgăției cunoașterii și totuși nu poți înțelege toate aceste lucruri? La ce folos toate competențele tale exegetice dacă nu vezi imaginea de ansamblu, mintea și inima Celui care vorbește prin autorii Scripturilor? Eu din Scriptură vorbesc, din lucrurile pe care tu le discuți erudit cu alții dar pe care văd că nu le crezi. Până acum ți-am vorbit în termeni pe care tu trebuia nu doar să îi cunoști ci și să îi crezi: imaginea Duhului și a apei la creație (Gen. 1) și apoi la curățirea putreziciunii lumii prin apa potopului (Gen. 6), imaginea din Eclesiastul a misterioaselor căi prin care Dumnezeu lucrează (Ecl. 11:5), întrebarea lui Iov (Iov 14:14). Păi când eu vorbesc despre lucruri încleiate cu imaginile fizice, pământești, palpabile, rezonabile unei minți cu experiență mundană și tot nu crezi, cum vei crede atunci când voi vorbi despre lucruri care trec de frontierele imaginației voastre, lucruri în care se desfată imaginația lui Dumnezeu?

Eu sunt filtrul și scara prin care prea-plinul imaginației lui Dumnezeu se povestește oamenilor. Eu vin din cer și aduc gândurile lui Dumnezeu pe pământ. Ceea ce Dumnezeu a gândit pentru tine Nicodim este să te re-creeze prin Duhul. Duhul va face o creație nouă în identitatea ta, una care va fi expusă vulnerabilităților lumii de aici dar care, totodată, va fi înfiptă în conștiința realității perene, a bogăției realității lui Dumnezeu și a creației fără de păcat. Duhul va crea această plămădeală de viață nouă în mijlocul vieții vechi tocmai ca să crească spre desfătare și bucurie dincolo de imaginația umană. Dar Duhul te poate naște din nou doar după ce problema pervertirii, a rupturii ontologice, a vinovăției și a acuzațiilor om-diavol-Dumnezeu va fi rezolvată. Ori asta necesită Dumnezeu venit om și murind sub pedeapsa pe care diavolul o va încerca a o imputa atât omului cât și lui Dumnezeu. Imaginația suprinzătoare a lui Dumnezeu va face ca ceea ce este aruncat ca fiind blestemat să se transforme în sursa binecuvântării, ca slăbiciunea să doboare puterea, ca regele să își ia Împărăția prin slujire și sacrificiu de sine. Iar Fiul va trece prin tot acest proces tocmai pentru că Dumnezeu are față de umanitatea captivă paradisului căzut o inimă de tată, de sacrificiu al unei bucurii eterne ce va fi stropită cu durere, moarte, de acuzații de tot felul. Un astfel de Dumnezeu trascende siguranța și comfortul limitat al liniarității umane și te invită să vii în aventura devenirii de sine.

Da, un Duh care te naște din nou la o viață mult mai bună decât cea la care te-ai născut prin femeie, un rege care se lasă dus la moarte și rușine, un Tată care își sacrifică Fiul pentru a recupera niște servitori rebeli, iată invitația de a crede, iată motive pentru a sparge bariera confortului mental și a păși înspre realitatea dincolo de realitate. Ori tot această dramaturgie a lui Dumnezeu nu este gratuită, opțională, ficțională, ci ea se va face vizibilă printr-un ultim act la care toți cei născuți din femeie vor fi părtași: judecata. Timpul este investiția de încredere pe care Dumnezeu o acordă omului pentru fi crezut. Ori această investiție este cel mai ușor de risipit tocmai pentru că oamenii nu vor să aprecieze onoarea la care au fost invitați, de a trece dincolo de timp nu pentru a fi striviți de el ci pentru a degusta libertatea de a nu mai fi cenzurați de el. Ori timpul care ni s-a dat este cel în care să venim la Lumina venită în lume. Timpul care ți se dă Nicodim este să lași toate lucrurile care te țin în haina acestui trup și minți muritoare și să  te bucuri de lumina unei altfel de vieți.

Discuția s-a terminat în acești termeni. Cu o uimitoare claritate, Isus a  vorbit despre lucruri pe care oamenii învățați le învârt pe toate părțile în așa fel încât se pierd în labirintul justificărilor de a nu crede că mai există și o ieșire din confuzie, teamă, eroare. Inima lui Nicodim a stat într-o permanentă tensiune între bagajul imens al cunoașterii și reputației sale și vorbele directe ale lui Isus. Ceea ce avea să încline balanța și să elibereze Nicodim din captivitatea indeciziei, a non-riscului, a refuzului de a abandona pumnul de vanitate și deșertăciune pentru care a muncit toată viața a fost scena suferinței și crucificării acestui Isus. Nicodim avea să devină cel care va îngropa trupul Celui care i-a făcut invitația să se nască din nou. Peste trei zile avea să fie lămurit că nu erau doar cuvinte, ci realitate, realitatea imaginației lui Dumnezeu!

Helpful Hand

Alexandru Nagy, a Romanian Canadian born in Romania and raised in Coquitlam/Vancouver, BC, Canada, won the 2016 Vancouver International Film Festival & Radcliffe Foundation Refugee Stories competition for his film “Helpful Hand. This accomplishment is absolutely remarkable  considering that Alex had a month-and-a-half to go from concept to finished product. He recalled the history of his arrival in Canada, which was not an easy and comfortable one at all.

9