Râsul lui Christ

My pain may be the reason for somebody’s laugh. But my laugh must never be the reason for somebody’s pain. (Charlie Chaplin)

Poate puține prejudecăți despre Dumnezeu și creștinism sunt mai răspândite decât cea referitoare la inapetența și chiar interzicerea umorului, a râsului. Vechiul Testament este foarte bogat în referințe despre umor, ironie și râs. Problema mare o avem în Noul Testament cu percepția puritană a lui Isus și a bisericii primare. În dorința ipocrită de a fi mai sfinți /neprihăniți decît Papa/Dumnezeu, refuzăm să citim nu doar printre rânduri ci chiar versete și contexte care ne-ar demola astfel de prejudecăți pretențioase. Oare a spus Isus bancuri? Cu siguranță că Isus a râs și avea un dezvoltat/fin simț al umorului. Știa să folosească la perfecție ironia, hiperbola, contradicțiile logice, elemente absolut necesare oricărei glume bune.

The widespread failure to recognize and to appreciate the humor of Christ is one of the most amazing aspects of the era named for Him. Anyone who reads the Synoptic Gospels with a relative freedom from presuppositions might be expected to see that Christ laughed, and that He expected others to laugh, but our capacity to miss this aspect of His life is phenomenal. We are so sure that He was always deadly serious that we often twist His words in order to try and make them conform to our preconceived mold. A misguided piety has made us fear that acceptance of His obvious wit and humor would somehow be mildly blasphemous or sacrilegious. (Elton Trueblood, The Humor of Christ, Harper & Row, 1964, p. 15.)

Mă îndoiesc însă teribil că ar fi spus bancuri despre (1.) Dumnezeu, (2.) despre ”competiție” – diavol, farisei, preoți sau (3.) despre ”clienți” – bețivi, prostituate, vameși și păcătoși! Îndoiala mea rezidă în modul în care (1.) natura și misiunea lui Hristos Îl limita pe Acesta să folosească (2.) funcția umorului. Diavolul își permite deșertificarea cuvintelor și uscarea sufletului prin murdărirea oricărui colț de existență umană cu creații hibride, monstruoase, murdare, el găsește atractiv băltirea în putrefacție, decadență și nihilism pentru că ăsta îi este destinul. Și nu vrea să fie singur în toată povestea asta! Degetul acuzator îndreptat de diavol în direcția slăbiciunilor nu are nicio funcție catarhică ci este doar refulare, semnul damnării și al propriei nenorociri. Hristos însă își impune limite, are percepția realistă a decadenței umane dar nu îl afundă pe păcătos și mai mult în ea ci îi întinde mâna spre răscumpărare…

Umorul poate fi pedagogic și unificator – ca liant social, semnificant împărtășit celorlalți – nu doar când avem umor de situație ci chiar sau mai ales când prin ironie, descoperirea unei rupturi de logică a moravurilor, etc., invită la reflecție, are un tâlc, aduce un spor de cunoaștere/conștientizare. În sensul acesta râsul egalizează chiar dacă diferențiază. Avem un ”el”/”ea”/”alții” ca obiect al râsului dar rămânem un ”noi” ca subiecți al lui, fără a adânci clivajele partizanantului.

În Between Heaven and Mirth: Why Joy, Humor, and Laughter Are at the Heart of the Spiritual Life (James Martin, Harper One, 2012) sunt enumerate 11 motive pentru stimularea umorului în rândul creștinilor:

  • Humor and joy evangelize others by showing our hope.
  • Humor can shock listeners into recognizing reality.
  • Self-deprecating humor reminds us not to take ourselves too seriously.
  • Humor can speak truth to power.
  • Joy, humor and laughter show Christian courage in the face of adversity.
  • Humor deepens our relationship with God by encouraging us to smile in prayer.
  • Humor and laughter welcome others into a group.
  • Laughter helps in the healing process.
  • Humor fosters good human relations.
  • Laughter relaxes us and so opens our minds.
  • Humor is fun, a gracious gift to enjoy. (ch. 4)

Between-Heaven-and-Mirth

Dar umorul poate fi și batjocoritor – atunci el este nu atât un exercițiu de descoperire a slăbiciunilor celui care este ”targhetat” cât este un exercițiu de putere, de pecetluire a superiorității celui care inițiază actul de comunicare și semnificare prin râs. Aici râsul rupe, diferențiază dureros, doare! Umorul nostru e de multe ori adictiv pentru că nu se poate stăpâni, ”trebuie să…, nu pot să nu spun asta …”, este o formă de luptă fratricidă, de violență simbolică prin care ne clamăm poziția superioară.

Umorul christic avea puterea să se auto-cenzureze de dragul celuilalt, chiar dacă ar fi avut toate motivele/dovezile să facă mișto de slăbiciunile umane. Limbajul dur, ironic, la adresa fariseilor vine după o lungă curtare, invitație prietenoasă în relație. În sensul ăsta cred că Dumnezeu are toate motivele să râdă de noi, înclusiv de cei ce râd de alții, însă a ales să își stăpânească râsul divin din Psalmul 2 – care este totuși unul care ne pișcă – e vorba despre peisajul idioțeniei noastre umane – pentru că între timp L-a uns pe Alesul Său spre mântuirea noastră.

Umorul/parodia generalizată a vremurilor noastre sunt un semn în sine că se apropie vremea socotelilor serioase! Când se vor deschide cărțile vorbelor si faptelor noastre la finalul istoriei, mă tem că râsul batjocoritor al lui Dumnezeu va fi exact sursa plânsului și a scrâșnirii dinților multora care vor fi râs destul în viața lor. De altfel Hristos a promis de altfel că ferice de cei care plâng acum că vor râde atunci (Luca 6:21). Deci contează cum râzi acum ca să îți păstrezi râsul și atunci!

Între timp, cred că totuși Dumnezeu mai scapă un zâmbet în colțul gurii când vede ce năzdravanii mai spunem și facem noi pe aici!

Originile responsabilității

Avortul, eutanasia, clonarea, “human enhancement”, până și “self-injuring”, etc., acestea sunt doar câteva dintre jucăriile periculoase cu care ne jucăm în plcitisitoarele noastre vremuri. Și, asemenea copiilor, aceste jucării sunt motive de dispută. Discuțiile aprinse pe marginea acestor teme ne duc întotdeauna în miezul etichetelor, a instrumentarului lingvistic și a potențelor hermeneutice pe care le folosim fiecare. Când “fiecare are o lume prin limbă”, atunci fiecare vrea să vorbeasacă “pre limba lui”! Tocmai de aceea e binevenită o discuție în jurul termenului de responsabilitate.

Moștenind imposibilitatea eticii, ca efect al “genealogiei” lui Nietzsche, elitele intelectuale boeme din timpurile noastre au expediat valoarea responsabilității în unghiul stingher al paradoxalei problematici a “eticii” unei etici. Relativismul moral și imposibilitatea etică au devenit noile coordonate valorice, efectele fiind cât se poate de vizibile în praxisul social. Aflată în fața dificultății problemelor etice, mintea postmodernă a sucombat de cele mai multe ori în pura negație, așa cum a observat Merleau-Ponty:

From the simple fact that I make of morality a problem, you conclude that I deny it. (Maurice Merleau-Ponty, The Primacy of Perception, ed. James M. Edie, trans. William Cobb, Evanston, Ill., Northwestern University Press, 1964, p. 30.)

Păstrând validitatea problematiicii responsabilității dar și supunându-ne exigențelor postmoderne de reconstrucție a sensurilor printr-un efort de emigrare istorică, recomand ca benefic și util efortul de a cuprinde teritoriul vast al semnificațiilor responsabilității de la Aristotel și până la Derrida. Actul lecturării în sine nu ne va face mai buni, nicidecum mai deștepți. Filosofia în sine rămâne valoroasă nu în trasarea unor opțiuni de alegere, ci în “articularea situațiilor de alegere” (J. L. Nancy). Poate că astfel vom conștientiza și mai bine fragilitatea  umanității noastre și vom căuta resurse reale, nicidecum surogatele egologiei, care să ne “îmbunătățească” condiția umană.

O bună călăuză în această aventură istorico-filosofică este François Raffoul, profesor de filosofie la Lousiana State University, autorul volumului The Origins of Responsibility (Indiana University Press, 2010).

Iată cuprinsul cărții:

Acknowledgments
Introduction: The Origins of Responsibility
1. Aristotle and What Is “Up to Us”: Responsibility as Voluntariness
2. Responsibility as Absolute Spontaneity: Kant and Transcendental Freedom
3. The Genealogy of Responsibility: Nietzsche’s Deconstruction of Accountability
4. The Paradoxical Paroxysm of Responsibility: Sartre’s Hyperbolic Responsibility
5. For The Other: Levinas’ Reversal of Responsibility
6. Heidegger’s Originary Ethics
7. Heidegger and the Ontological Origins of Responsibility
8. Derrida and the Impossible Origins of Responsibility
Conclusion: The Future of Responsibility: The Impossible and the Event

Un lucru interesant pe care îl observă autorul este acela că etica nu trebuie separată, decuplată, de soclul unei ontologii. Ea este parte a unei concepții/viziuni asupra lumii. De exemplu, pentru Sartre etica e o caracteristică a existenței care, în lipsa esenței, se autolegitimează și are astfel libertate radicală (“inflație hiperbolică a responsabilității”). Heidegger, întrebat de ce nu a scris nimic despre etică în ontologia sa fundamentală, a răspuns că de fapt gândirea ființei a fost la origine o etică. Într-un anumit sens, ontologia la Heidegger este o etică.

Originea responsabilității este de fapt o expresie preluată din Genealogia moralei a lui Nietzsche. Cât îl privește pe Nietzsche, acesta are parte de o frumoasă cosmetizare (a la Vattimo).  De altfel întreg capitolul 3 e o interpretare fotogenică a lui Nietzsche. Genealogia moralei nu trebuie văzută ca o negare a valorii eticii, a responsabilității în special. Dimpotrivă:

Hence the sense of Nietzsche’s genealogy of morals as a return to its actual basis in life itself, so as to reveal the material, historical, ‘human, all-too-human’ origins of ethics andvalues, as opposed to some ideal provenance. Through his dismantling of the tradition of responsibility (as we will see, essentially a critique of the identification of responsibility with accountability), Nietzsche actually calls for a reevaluation of our ways of evaluating, namely for a life affirming ethics which is signaled in his philosophy by the ‘overman’ and ‘joyful wisdom.’ His deconstructive genealogy of responsibility and its fundamental concepts (causality, agency, will, subjectivity) opens the way for a re-elaboration of the senses of responsibility, and will allow for its phenomenological origins to be revealed. (p. 4)

Asta dovedește  încă o dată cât de puțin și deformat a înțeles Nietzsche creștinismul! Iar cu privire la “știința voioasă” și mitologia “supraomului” descătușat de lanțurile divinității, e suficient să survolăm nu ecranele, ci pe cei care privesc la ele. Când lecturăm fără patimă ideologică statisticile cu privire la incidențele patologiilor la tineri, vom avea un motiv suplimentar de a deconstrui deconstrucția, de a deschide deschisul, de a demantela și răsturna ceea ce e răsturnat (ca să folosim instrumentarul lui Derrida).

Totodată, autorul nu aduce nimic nou atunci când argumentează că etica trebuie scoasă din matricea de gândire a filosofiei subiectului (ce ținea de o ontologie a “gândirii tari”) și cuplată cu filosofia evenimentului (a unei ontologii slabe, lichefiate). Autorul găsește patru teme ale interpretării tradiționale ale responsabilității:

1. credința că omul este un subiect sau agent (moral)

2. subiectul este un agent voluntar

3. legătura cauzalității dintre acțiune și responsabilitate

4. asumpția că cel responsabil este un subiect rațional.

Pentru că tătucul postmodernității noastre (Fr. Nietzsche) ne-a învățat că libertatea, conștiința, responsabilitatea, liberul arbitru sunt construcții și iluzii, atunci nu ar trebui să mai construim minciuni în jurul acestor metafore. Responsabilitatea e înțeleasă acum nu ca o decizie voluntară și rațională (filiera aristotelică), inițiativă a subiectului autonom, care se constituie ca bază a imputabilității (filieră kantiană), ci mai degrabă un răspuns (filiera levinasiană). Responsabilitatea trebuie înțeleasă în termenii săi inițiali, respondere însemnând în latină răspuns.

Găsesc absolut necesară și benefică analiza filosofiei lui E. Levinas. Responsabilitatea nu înseamnă analiza rece și decizia subiectului-agentului rațional, ci devoțiunea față de fragilitatea și mortalitatea celuilalt. Dimensiunea alterității biblice repusă în termeni filosofici! Levinas ne invită la refugiul din fața universalismului și totalitarismului filosofic, al ontologiei clasice și a egologiei sale și să ne odihnim în tihnă, descoperind fața altuia, a celuilalt (vom vedea cu o altă ocazie cum moștenirea filosofiei lui Levinas a fost crunt pervetită de multiculturalismul și poliția corectitudinii politice de astăzi).

The irreducible and ultimate experience of relationship appears to me in fact to be …not in synthesis, but in the face to face of humans, in sociality, in its moral signification… First philosophy is an ethics (Emmanuel Levinas, Ethics and Infinity, Duquesne University Press, Pittsburgh, 1985, p.77, apud. The Origins of Responsibility, p. 169).

Remarc minuțioasa analiză a grijii față de exterioritate și a facticității la Heidegger, a răspunsului adecvat sau nu în fața evenimentelor care irump în realitatea existenței noastre finite. “Etica aporetică” a lui Derrida este descrisă prin slăbiciunea aporiilor legilor (legea fără lege), a deciziilor fără cunoștință de cauză sau dincolo de ea (datoria dincolo de datorie), ca o ospitalitate, angajarea față de eveniment, improbabil, singular, dar fiind cel care se produce și nu este controlat.

Pentru că absența orizontului este condiția de posibilitate a evenimentului, atunci este refuzată ca inadecvată orice încercare de a stabili granițele predictibile a ceea ce ar trebui să fie definit ca responsabilitate.  De altfel lecția lui Derrida, cel care a fost în război cu sine însuși, e cât se poate de clară: idolatrizând șansa, nedeterminatul, apariția evenimentului,  el a ratat șansa de Apprendre à vivre, enfin

Văd în această negație postmodernă de a crede în normele morale un refuz al soteriologiilor laice, o trezire la realitatea crudă neputinței proiectelor filosofiei de a construi o societate mai bună prin remodelarea unui om mai bun.

Ideea e că, aparent, nu se pune nimic în loc. Fără un schelet ideatic, valori și norme/prescripții, întreg corpul social se dezintegrează.

Totuși, avem acum de a face cu modelul serialității  noilor alegeri pe considerente estetice: pentru că e original, autentic, cool, awesome, etc. Experimentalul schizofreniei juvenile și vizualul imprimat pe retină fac astăzi ca nervul etic să zvâcnească dincolo de animalitatea noastră bine îndopată. Preferința recentă pentru o soteriologie laică de factură estetică va fi comentată cu o altă ocazie. Însă negația problemei nu e o alegere “smart” (ca să folosesc un parazit verbal al timpurilor noastre hipermoderne), nu face ca problematica eticii să dispară. Aceasta este intrinsec lipită de modalitatea nostră de gândire și de experiență.

Într-adevăr, suntem contemporani cu ceea ce aș numi de-structurarea subiectului cunoscător. Plug or un-plug your mind! Nu trebuie să fii un paranoic și susținător al teoriilor conspiraționiste ca să constați că elitele minoritate care formează birocrația politico-economico-mediatică își pot permite structurile raționalității reci, calculează posibilități, variante clar determinate, restrângând la minimul posibil jocul probabilistic, evenimentul necontrolat. Ceilalți, noi, consumatorii, suntem invitați la o caldă aplatizare a subiectului în mareea continuă a atributelor modei vremii, etichetate stilistic cu fascinațiile happeningului.

Doar o aneantizare a ceea ce numim “conștiință” (sunt din ce în ce mai răspândite tehnicile de alterare a conștiinței), o dresare a ei (o educare prin ideea că ea a fost educată înainte de actul eliberator al antropologiei și pshihanalizei culturale), doar astfel se poate extrage nervul care ne face să tresărim și să ne gândim la dilemele morale. Un 1984 al educației comuniste, o educație coercitivă,  ca o carapace care dorea să se metamorfozeze cu structura internă, e înlocuită acum de un 1984 mai fin dar și mai pervers,  dulceag,  unul al lichefierii structurii verticale (secularismul/fundamentalismul ateu atroce), al nivelării orizontale (în vastul orizont al producțiilor culturale, diversitatea imensă e un bun camuflaj pentru uniformizarea valorică) și al modificării organice (jocurile demiurgice ale biotehnologiei, suveran supravegheate de o filosofie a narcisismului biologic, a jocului cu potențialitatea maximă dar unidirecțională).

Suntem prea aproape de viitor ca să îi vedem întregul corp, dar îi palpăm deja câteva organe interne fundamentale. Un lucru e cert: când omul nu va mai avea niciun simț moral, atunci ori el va fi ajuns “ca Dumnezeu”, ori el nu va mai fi deloc, eventual doar o clonă programabilă. E ciudat jocul (prea crud ca să fie doar virtual) în care bogăția pluralităților de alegere se îngustează implacabil, în cele din urmă, în blocajul unei condiționări care ne depășește. Alegerea acestui joc  nu o vom imputa nimănui, decât doar nouă…

Contradictions of Socialism in America

Oleg Atbashian is a Ukranian artist who worked as a propaganda artist for Communists in the Soviet Union. He moved in 1994 in the US, where he saw the delusional affection for Left and socialism of the most American intellectuals.  He saw the worst of both worlds and lived to tell the tale in his book Shakedown Socialism: Unions, Pitchforks, Collective Greed, The Fallacy of Economic Equality, and other Optical Illusions of “Redistributive Justice, Greenleaf Press, 2010. I’ve found very amusing some thoughts that might be helpful in understanding some socialist fallacies .

ShakedownSocialism cover web

The six dialectical contradictions of socialism in the USSR:

  • There is full employment — yet no one is working.
  • No one is working — yet the factory quotas are fulfilled.
  • The factory quotas are fulfilled — yet the stores have nothing to sell.
  • The stores have nothing to sell — yet people got all the stuff at home.
  • People got all the stuff at home — yet everyone is complaining.
  • Everyone is complaining — yet the voting is always unanimous.

American version of old Soviet “6 contradictions”:

  • America is capitalist and greedy — yet half of the population is subsidized.
  • Half of the population is subsidized — yet they think they are victims.
  • They think they are victims — yet their representatives run the government.
  • Their representatives run the government — yet the poor keep getting poorer.
  • The poor keep getting poorer — yet they have things that people in other countries only dream about.
  • They have things that people in other countries only dream about — yet they want America to be more like those other countries.

Hollywood clichés:

  • Without capitalism there’d be no Hollywood — yet filmmakers hate capitalism.
  • Filmmakers hate capitalism — yet they sue for unauthorized copying of their movies.
  • They sue for unauthorized copying — yet on screen they teach us to share.
  • On screen they teach us to share — yet they keep their millions to themselves.
  • They keep their millions to themselves — yet they revel in stories of American misery and depravity.
  • They revel in stories of American misery and depravity — yet they blame the resulting anti-American sentiment on conservatism.
  • They blame the anti-American sentiment on conservatism — yet conservatism ensures the continuation of a system that makes Hollywood possible.

People’s power:

  • Liberals believe they’re advancing people’s power — yet they don’t believe people can do anything right without their guidance.
  • People can’t do anything right — yet the government bureaucracy can do everything.
  • The government bureaucracy can do everything — yet liberals don’t like it when the government takes control of their lives.
  • Liberals don’t like it when the government takes control of their lives — yet they vote for programs that increase people’s dependency on the government.
  • They vote for programs that increase people’s dependency on the government — yet they believe they’re advancing people’s power.

Bush and the media:

  • The media said Bush was dumb — yet he won over two intelligent Democrats.
  • He won over two intelligent Democrats — yet the media said his ratings were hopeless.
  • The media said his ratings were hopeless — yet the 2004 electoral map was red.
  • The 2004 electoral map was red — yet the media said his policies failed.
  • The media said his policies failed — yet the economy grew and the war was won.
  • The economy grew and the war was won — yet the media said we needed “change.”

Public education:

  • Liberals have been in charge of education for 50 years — yet education is out of control.
  • Education is out of control — yet liberal teaching methods prevail.
  • Liberal teaching methods prevail — yet public schools are failing.
  • Public schools are failing — yet their funding keeps growing.
  • Their funding keeps growing — yet public schools are always underfunded.
  • Public schools are always underfunded — yet private schools yield better results for less.
  • Private schools yield better results for less — yet public education is the only way out of the crisis. (reference: Old Soviet-era jokes have become disturbingly applicable to the U.S.)

Slăbiciunile ”omului de oțel”

Un om ros de paranoia dar și paralizat de frică, în pragul colapsului psihic, un cinic care-și hrănea egoul devorând moral, psihologic, emoțional și fizic pe cei care-l înconjurau – iată doar câteva crâmpee din universul monstruos al unui Stalin confruntat cu invazia germană în vara anului 1941.

man of steel

În ”WWII. 1941 and the Man of Steel” (2011) BBC și istoricul David Reynolds (University of Cambridge) ne deschid o fereastră către unul dintre cei mai brutali  criminali (”progresiști”) ai istoriei din secolul trecut.

PS. În fața declinului vizibil al armatei și al eșecurilor militare cauzate (și) de cenzura ideologică, Stalin decide pentru o scurtă perioadă de timp să suspende sufocantul control al apparatchik-ului comunist/de partid asupra ofițerilor/generalilor  și decide că este nevoie de o alianță pragmatică cu dușmanul de clasă/ideologic, imperialismul britanic și cel amercian. Exact aceste două compromisuri de la linia ideologică vor fi și cele care vor schimba cursul evenimentelor pentru Stalin în WWII.

Behind These Amazing Clay Figures…

National Geographic, June 7, 2016:

Dan Leş is a soulful ceramicist. His work brings out stories and legends from clay, and he adds a traditional Romanian spirit to his pottery. As part of filmmaker Matei Pleşa‘s personal project “Fascination of the Craft,” this short meets Leş in his workshop … where mud comes to life.

037