Olimpiada tiranilor (3. Căderea mesianică)

There is no greater tyranny than that which is perpetrated under the shield of the law and in the name of justice. (Montesquieu)

Pentru că tentațiile totalitare sociale sunt o multiplicare violentă a celor individuale, am considerat oportună aventurarea prin tărâmul tiraniilor ce ne pândesc azi luând mai întâi precauția descoperirii propriei erori hermenutice, cea a rezolvării problemelor lumii prin situarea dinafara lor. Ochiul care nu se vede pe sine are o cât se poate de anapoda apucătură de a folosi binoclul istoriei, neajunsurile acesteia din urmă reclamând parada nihilismului pentru că, nu-i așa, vremea anxietăților este timpul profeților. Ori timpul acestor profeți este și desfătarea falșilor profeți, bucuroși de clientela disperată în a le cumpăra idolii salvatori. Tocmai de aceea am continuat cu un crochiu clinic al tiranilor și, mergând pe urmele cărții Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror a profesorului Waller E. Newell, am observat că despoții din istorie se pot grupa în (1) tirani posesivi/hedoniști, (2) reformatori sau despoții benevolenți și (3) tiranii milenariști. Dintre toți cei enumerați, aceștia din urmă sunt cei mai violenți și periculoși tocmai pentru că … sunt tineri, idealiști și vor să facă lumea un loc mai bun!

1. Cum psalmiști ratați devin demoni gălăgioși

Lumea e plină de suferință a inocenților, rugă a victimelor oprimate, batjocură a celor fără de inimă, etc. O întreagă ligă a poeților și artiștilor a meditat la această priveliște a sanctuarului pustiit, a vieții stoarse de vlagă și demnitate. Nu poți rămâne insensibil și nepăsător în fața unei astfel de tragedii cosmice! Doar revoluția, pumnul ridicat, eliminarea celor vinovați, eliberarea celor captivi, pot aduce zorile unei noi ere, o eră a păcii, a egalității și prosperității tuturor.

Oare cum ar fi arătat istoria secolului trecut dacă Hitler nu ar fi acumulat frustrare socială și mânie revoluționară și în cele din urmă ar fi fost admis la Academica de Arte, Lenin nu ar fi suferit radicalizarea în urma executării fratelui său ca atentator la viața țarului Alexandru sau dacă Mao nu ar fi suferit complexul originii sale țărănești? Ar fi schimbat toate aceste contexte radicalizarea revoluționară a acestor tirani? Nu e deloc neglijabilă zestrea psihologică în care sunt aruncate ideile rebeliunii și radicalismului utopic dar dincolo de particularitățile psihologice ceea ce rămâne comun este mânia justificată și agresivitatea justițiară care devin indispensabile proiectului justițiar de re-modelare a lumii.

În Ferma Animalelor G. Orwell a surprins magistral această cădere înălțătoare a tiraniei luminate, benevolente, în numele utopiei egalitariste. Animalele ridicate împotriva nemilosului lor stăpân uman, exploatator și insensibil, ajung să trăiască o tiranie și mai asupritoare sub comanda celor ce i-au condus în revoltă.

animal_farm

Pe lângă multitudinea eroilor faustici din literatura cultă, o altă variantă, foarte populară de altfel, a acestei căderi înălțătoare a eroului tragic o găsim în literatura pop: Anakin Skywalker este tânăr, sensibil, altruist, dedicat altora, pasional în facerea binelui și totuși… este prins în chingile durerii pricinuită de moartea mamei sale ca urmare a unor nedreptăți sociale cumplite (sclavie, etc.), se revoltă împotriva lentorii și insensibilității birocratice față de rezolvarea problemelor stringente ale galaxiei și ajunge să o strivească pe cea iubită ca efect al potențării malefice a resurselor angajate tocmai pentru protecția celei iubite. Cel care a fost avertizat de contele Doku: Twice the pride, double the fall! ajunge să creadă că trecând de partea întunecată I have brought peace, freedom, justice, and security to my new Empire!

Militanții profesioniști devin obiectul ascultării din noua ordine instalată. Noii eliberatori devin, la rândul lor, noii oprimatori! Orice progres și vis utopic este supus recesivității post-adamice. Îngerul cu sabie de foc încă păzește intrarea în Eden ca să păzească drumul care duce la pomul vieții! De altfel discuția oamenilor față în față cu Dumnezeu începe cu o poruncă dată oamenilor; ”păziți grădina!” și se termină cu o altă poruncă, dată însă îngerilor: ”păziți drumul care duce în grădină!” (Gen. 2-3) Utopia este tocmai efortul sușinut în a sparge bariera acestei cenzuri a lui Dumnezeu!

2. Vortexul umanitarismului colectiv

Dintre toate pasiunile umane, cea pentru îndreptarea nedreptăților este cea mai des folosită în multiplicarea  suferințelor și a injustițiilor umane. Nimeni nu vrea să facă răul pe gratis – întotdeauna îl vinde în ambalajul unui mai bine atractiv,  dezirabil. Problema este că nu se poate construi o lume mai bună pe baza nervului și mâniei. Revoluționarii sunt dispuși să treacă lumea mai întîi prin focul purificator pentru a se bucura în noul mileniu utopic. E o temă recurentă ce se regăsește în mentalul creștin-gnostic, budist, iluminist și postmodern. De altfel linia nihilismului revoluționar, utopic, se scurge prin canalele istoriei dinspre eco-anarhiștii progresiști din campusurile universitare de azi înspre teoreticienii post-structuraliști, mergând apoi prin vortexul marxist, iluminist și ajungând până la refuzul noțiunilor pietiste de ordin religios și montarea ”științifică” a radicalismului iluminist, a filosofiei mecaniciste, deterministe, a lui Spinoza. Filosofie care devine eliberatoare dar și deschisă oricărei viitoare tiranii în numele elibrerării tocmai pentru că nu doar permite ci face necesară o filosofie a determinării sociale, precedată de o hermeneutică biblică corespunzătoare (o lectură nu doar utilă ci chiar obligatorie în înțelegerea rădăcinilor iluministe ale totalitarismului o reprezintă cartea lui Jonathan I. Israel, Radical Enlightenment: Philosophy and the Making of Modernity, 1650-1750OUP, Oxford, Jul 18, 2002)

Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă…  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite! (Altruismul răului)

Patimile revoluționarului justițiar: când politica devine un substitut pentru religie, atunci

– speranțele umanității atârnă de alegerile, capriciile și efemerele virtuți ale politicienilor,

– argumentația se închide în patima singurului unghi de vedere,

– semenul este redus la un simplu ghem de opțiuni corecte sau incorecte,

– acțiunea dincolo de morală se cere tocmai in numele moralei.

Când politica devine substitut pentru religie, orice formă de violență este nu doar posibilă ci cu necesarmente invocată ca și soluție la impasul numărului mereu disputat de erori cu pretenții de adevăr.

Nu e deloc întâmplător faptul că mulți dintre tiranii (cam toți de fapt) milenariști au început destul de timpuriu – în jurul vârstei de 30 de ani – ascensiunea în politică. Iar ascensiunea politică era întotdeauna alimentată de lecturile utopice, ale umanitarismului radical ce reclama activismul ca modus operandi.  Что делать? (ce este de făcut?) al lui Lenin este musai însoțit de Hasta La Victoria Siempre Comandante Che Guevara plus deviațiile lingvistice din engleză sau arabă ale militanților utopianismului recent (cu precădere progresist și islamist).

Dacă ne uităm la fascism, observăm că el a fost mai întâi o efervescență a rebeliunii culturale, ce s-a instituționalizat apoi în revoluție politică. “Hysterical realism” nu e doar un concept literar ci era deja o banalitate cotidiană în Italia de la trecerea secolului XIX-lea în secolul XX-lea. Înainte de a fi o mișcare politică fascismul este una culturală, este isterizarea maselor ca agent revoluționar înspre instaurarea unei idilice/utopice societăți (internationaliste în variantă comunist-progresistă, naționalistă în fascismul naționalist sorelian). Violența rebelă a oamenilor ca răspuns la violența sistemului asupritor este exact aluatul care dospește în fascism (cel “bun”, justificat, revoluționar) (fac referire mai ales la The Birth of Fascist Ideology: From Cultural Rebellion to Political Revolution by Zeev Sternhell, Mario Sznajder, Maia Asheri).

Istoria este filosofia în exemple. Iar tiranii milenariști au știut aproape la perfecție să facă istoria accesibilă oamenilor de rând, ”deschizându-le” mintea și apetitul pentru corecta ei interpretare:

Such consciousness on the part of the workers can only be expressed by the class party, which is in the last analysis the deciding factor in transforming the bourgeois crisis into the revolutionary catastrophe of all of society. In order to save society from the maremágnum into which it has fallen, it is therefore necessary that there should be a collective revolutionary organ of thought and action that can channel and illuminate the subversive will of the masses. For this task the ruling class is incapable of offering any help, because it cannot discover appropriate new forms with which to liberate the productive forces that exist and direct them toward new development. (Amadeo Bordiga, Battaglia Comunista, No. 7, 1952)

În plină desfășurare a ravagiilor totalitarismului comunist și la foarte scurtă perioadă după falimentul celui fascist Eric Hoffer, un contemporan al lui G. Orwell,  scria The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements (1951), o carte polemică despre

  • patologiile credinței revoluționarilor,
  • despre unghiurile moarte ale vizionarismului lor,
  • despre nevoia lor a aduce schimbare și oportunități nelimitate,
  • de a găsi subtitute pentru lipsurile identificate,
  • de a găsi și convinge potențiali prozeliți ai cauzei lor,
  • de a le descoperi spiritul auto-victimzator, identificându-i ca ”indezirabili” de către cei de la putere,
  • de a-i chema la acțiune, unificându-i într-o mare masă a revoluționarilor.

Dar autorul ne spune că nimic nu e posibil fără frustrare și fixațiile ei:

All the true believers of our time—whether Communist, Nazi, Fascist, Japanese or Catholic—declaimed volubly (and the Communists still do) on the decadence of the Western democracies. The burden of their talk is that in the democracies people are too soft, too pleasure-loving and too selfsh to die for a nation, a God or a holy cause. This lack of a readiness to die, we are told, is indicative of an inner rot—a moral and biological decay. The democracies are old, corrupt and decadent. They are no match for the virile congregations of the faithful who are about to inherit the earth. (Eric Hoffer, The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements, Harper Collins, 2010, p. 163)

Ecoul unui text ca acesta

“Emancipatory politics must always destroy the appearance of a ‘natural order’, must reveal what is presented as necessary and inevitable to be a mere contingency, just as it must make what was previously deemed to be impossible seem attainable.” – Mark Fisher

cere de la sine un răspuns ca acesta

The twentieth century was host to systems of doctrinal conviction that made unorthodox belief a capital affront, made conflict mortal, and all enterprise sacrificial (A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History, Stanford University Press, 2012, p. xi).

Este deci  posibilă o cură pentru aceste tentații totalitare cât se poate de benevolente și altruiste în aparență?

Olimpiada tiranilor (2. Crochiu clinic)

Tyranny is always better organized than freedom. (Charles Péguy) 

Prin mediile intelectuale circulă o pasională interpretare a relației dintre religie și politică ca fiind cât se poate de nocivă și periculoasă, aducându-se ca exemplificare a parazitării politicii de către vanitățile religiei Cruciadele, Inchiziția, războaiele religioase și, mai nou, intruziunea “obraznică” a evanghelicilor în politica SUA. Nu se poate nega labirintul de compromisuri, crime, teroare și forță în toate aceste momente istorice. Sunt însă și gânditori ca Marcel Gauchet (The Disenchantment of the World, 1985) și George Weigel (Against the Grain: Christianity and Democracy, War and Peace, 2008) care observă că spiritul creștin are mult de a face cu noțiunea de individ autonom, cu menținerea unei zone de libertate dincolo de puterea statului, ca o anticipare a ceea ce numim societate civilă, cu noțiunea de lider ales și menținerea celor aleși ca fiind responsabili unei puteri mai mari. Până și intelectuali seculari ca Umberto Eco și Régis Debray apără creștinismul de încercările corectitudinii politice de a-i blama, minimaliza și exclude realizările istorice.

Puțini știm că prima publicație scrisă de anti-clericalul socialist Musolini a fost “Dumnezeu nu există”, fapt ce nu l-a deranjat deloc pe acesta în a dezvolta un interes special pentru utilizarea politică a religiei. Ce ar fi dacă am schimba perspectiva înțelegerii binomului religie-politică, urmărind dezvoltările istorice ale parazitării gândirii religioase de către vanitățile politice seculare? Cum ar fi dacă am lua în considerare natura duală, cu sens dublu, al acestei relații politică-religie?

Așa cum promiteam în articolul introductiv, vom avea o lectură a vremurilor noastre dinspre lentila întoarsă a istoriei folosindu-mă de cartea “Tyrants. A history of Power, Injustice & Terror” (CUP, 2016), scrisă de profesorul canadian Waller R. Newell. Având drept ghid autorul canadian voi purcede în prezentarea succintă olimpiadei tiranilor de-a lungul istoriei căutând apoi o posibilă cură homeopatică a tentațiilor tiranice din epoca noastră.

tyrants-a-history-of-power-injustice-terror-by-waller-r-newell

1. Cele trei fețe ale tiraniei

În Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror profesorul Waller E. Newell ne duce prin istoria ultimelor trei milenii, de la cezari, împărați pompoși, dictatori maniacali, tirani mărunți, revoluționari setoși de sânge și teroriști recenți pentru a desluși care au fost tiparele despotice care s-au repetat în istorie. Autorul observă că toți aceștia împărtășesc note comune care îi așează în trei tipuri de tirani:

1. Tiranii posesivi/hedoniști, cel mai vechi și familiar tip de tiran, care dispun de întreaga țară și societate ca și cum ar fi propria societate, exploatându-le pentru profit și pentru consolidarea propriei dinastii. Un astfel de tiran poate fi un lider puternic în războaie și câteodată chiar poate vitaliza economia acelei societăți. Dar, așa cum spune sofistul cinic Trasimach din Republica lui Platon, o astfel de posibilă prosperitate a societății este subordonată scopului ”mulgerii/masacrării” ei de către tiran și clanul lui. Exemple de astfel de tirani sunt Caligula și Nero în Roma antică, generalul Franco din Spania, Samoza din Nicaragua, o grămadă de lideri africani din Africa post-colonială, Jean Claude Duvalier din Haiti, Sadam Husein sau Mubrak al Egiptului. În genere teoriile marxiste ale terorismului și totalitarismului includ doar această perspectivă materialistă a motivației și tiparului de tiran posesiv/hedonist. Odată ce umanitatea este sătulă și fericită, incentivii pentru terorism și dictatori dispar de la sine.

…the social sciences miss the boat on this because they assume, going back to Hobbes, that political actors are motivated solely by material self-interest.”  (p. 214)

Waller E. Newell merge mai departe de această schemă reductivă și observă că sunt alte motivații care pot aduce în istorie tiranii violente.

2. Tiranii reformatori sau despoții benevolenți sunt acei despoți care chiar pot atrage admirația populației, cel puțin pentru o vreme. Ei pot beneficia de privilegiile puterii și chiar nu au nicio jenă în a utiliza forța împotriva oponenților dar scopul lor principal este acela de îmbunătăți statul, de a folosi puterea în beneficiul a ceea ce consideră a fi progresul societății lor. De obicei ei sunt văzuți de către proprii cetățeni ca și campioni ai binelui comun. Chiar pot fi ei înșiși asceți, modele de cumptare și simplitate pentru soldații lor. Și nu de puține ori ei chiar îmbunătățesc lucrurile: construiesc infrastructură, clădiri, un coloseum sau două, reduc rata criminalității, modernizează statul, lasă economia prosperă. Astfel de tirani reformatori sau depoți benevolenți sunt Nebucadnețar al Babilonului, Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, dinastia Tudorilor, despoții luminați ca Ecaterina cea Mare, Frederick cel Mare, Luis al XIV-lea și Napoleon, Mustafa Kemal Ataturk.

3. Tiranii milenariști sunt cei mai destructivi și vărsători de sânge. Acest model de tiran focalizează toate energia către transformarea întregii societăți după chipul unui proiect revoluționar utopic. Oamenii sunt un mijloc, un accesoriu de folosit la totala discreție înspre împlinirea idealului utopic:

They are not concerned with serving actual people around them, even the downtrodden whom they claim to champion. They worship the ideal of a purely virtuous collective for whose sake the endless vices and perfidy of the actual masses must be mercilessly uprooted. (Waller R. Newell, Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror, CUP, 2016, p. 135)

Acest tipar de tiran este obsedat de contopirea individualului în identitatea colectivă egalitaristă iar disidenții, privilegiile și alienarea trebuie să fie eradicate permanent. Această ligă a tiranilor milenariști înclude figuri monstruoase ca Robespierre, Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot și jihadiștii de azi (tiranii în așteptare). Idealul utopic include genocidul utopic și, ceea ce este foarte, foarte important, acesta este un fenomen exclusiv modern, fără precedente înainte de teroarea iacobină a Revoluției Franceze. Comparațiile acestor tiranii milenariste cu apocalipticismul religios al catarhilor sau anabaptiștilor sunt amatorisme care nu se susțin – tiranii religiei politice au secularizat milenarismul religios obiectificând violența și profitând la maxim de orice prilej de anihilare a dizidenței. Totalitarismul religiilor politice/seculare reclamă o antropologie vitalistă, o disciplină socială militaristă, o estetică nihilistă și o etică a violenței spre instaurarea societății milenariste, scop comun cu cel al creștinismului folosind însă mijloace diametral opuse.

2. Beatificarea violenței

Tiranul revoluționar, ca fenomen modern, este de obicei un tânăr obsedat de emancipare și festival al virtuțiilor deodată, beatifică violența și chiar vărsarea de sânge ca mijloace necesare pentru aducerea parusiei laicizate. El și-a făcut apariția pe scena istoriei la Revoluția Franceză, având drept scop ”purificarea” societății pentru a împlini scopul utopic. El a preluat de la creștinism utopianismul -sfârșitul oricărei injustiții  și instaurarea raiului pe pământ  – exluzându-l însă pe Hristos și calea Lui. Pentru iacobini egalitatea perfectă era raiul pe pământ în virtutea oricărui mijloc folosit este permis. Ori această egalitate perfectă se traduce în societatea fără clase a comunismului unui Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, în puritatea rasială a lui Hitler și în puritatea religioasă a islamiștilor. Pentru profesorul canadian odată infectat de visul milenarist, un terorist este un tiran aspirant, în pregătire, pe când un tiran este un terorist care a acaparat deja puterea (p. 213).

Newell observă un ciudat paradox al credințelor abrahamice, ca principale furnizoare de aspirații milenariste: iudaismul și creștinismul declară că ființele umane sunt servitorii lui Dumnezeu și fără de putere în a face binele fără El, explicând însă dezordinea morală a lumii prin libertatea individuală, pe când religia islamică accentuează caracterul legalist și de supunere al credinciosului dar găzduiește proiectul revoluționar de a crea raiul pe pământ prin activitatea violentă a individului și instaurarea ”republicii nucleare a lui Dumnezeu” (Iran), de exemplu. Voluntarismul teroriștilor islamici este o provocare a autorității lui Dumnezeu în numele lui Dumnezeu, o ridicare a politicii și puterii umane deasupra puterii divine dar în numele ei -iată blasfemia apostaziei teroriștilor. Numai că autorul nostru crede că tiranii-teroriști moderni își găsesc inspirația mai puțin din Islam, cât mai ales din istoria distructivă/nihilistă europeană, aducând ca exemplu sugestiv cazul intelectualului iranian Ali Shariati (1933-1977). Acesta a studiat literatură comparată la Paris la începutul anilor ’60, fiind influențat de opera anti-occidentală și anti-iluministă a unui Sartre și de anticolonialismul revoluționar al lui Frantz Fanon.

This potent brew of violent struggle and passionate commitment to a utopian vision of a collectivist past reborn in the future deeply influenced Ali Shariati, just as it had influenced another student in Paris a few years earlier, the future Khmer Rouge leader Pol Pot. (p. 204)

Cu timpul Shariati avea să politizeze credința șiită a iranienilor cu același crez al purificării și violenței revoluționare pe care le-a găsit în Franța. Situația istorică devine de-a dreptul tragico-comică, când ne gândim la schema de interpretare a multor intelectuali occidentali care găsesc drept cauze ale terorismului islamist colonianismul occidental, uitând însă să observe colonialismul utopic cu care unii intelectuali islamiști s-au contaminat în timpul studenției lor la universitățile occidentale.

Cum arată candidatul la milenarismul utopic modern, generator de violență și tiranie?

1. este tânăr și de obicei bărbat, cu foarte mari șanse să fie și student/intelectual. De fapt mai toate tiraniile genoicidale au fost conduse de intelectuali. De exemplu leadeshipul khmerilor roșii era un “small group of middle-class Francophone intellectuals including five teachers, one professor, a civil servant and an economist.” (p. 190) Mai putem aduce aminte de cercul revoluționarilor ruși, Mao, etc.

2. are o fervoare aproape religioasă în a susține o ”cultură autentică” prin eradicarea ”impurităților” care contaminează lumea cu violență, opresiune (capitaliști, evrei, necredincioși),

3. consideră cu tărie că viitorul nu poate fi decât colectiv, un corp social omogen, pur. Toate tiraniile revoluționare idolatrizează colectivul mitic, libertățile individuale fiind parte a bolii societății de azi ce trebuie  purificate în numele binelui colectiv.

4. pasiunea lui trebuie să fie contaminatoare, are un imperialism al propriei perspective ce musai trebuie acceptată ca bine superior,

5. exită o manie în a oblitera trecutul, a re-starta istoria de la momentul zero (așa cum au făcut iacobinii în Franța, Lenin, Stalin, Hitler, Mao și Pol Pot). Poate că astfel se explică de ce tiraniile moderne sunt mai violente acolo unde există tradiții și autorități pre-moderne, necoapte în malaxorul utopiei iluministe.

6. colectivul utopic reclamă și justifică vărsarea de sânge care este acompaniată de idealul dragostei de umanitate. (Un poster al dictaturii iacobine din 1793 arată capul secerat al regelui Ludovic al XVI-lea însoțit de sloganul: ”fie ca sângele impur să ne curățească calea”.)

milke-inset2-580x722

Villeneuve, Matière à réflection pour les jongleurs couronnees (Matter for thought for crowned twisters), 1793, engraving, Bibliothèque nationale de France, Paris

Ironia Revoluției Franceze constă în faptul că ea a început în 1789 ca o revoluție de inspirație Lock-iană,  în moda Revoluției Americane, condusă de studenți iluminiști ca Lafayette and Talleyrand, promovând drepturile omului, guvern cu puteri limitate și inițiativa economică,  și s-a terminat ca revoluție Rousseau-niană în 1793 de către iacobini, conduși de Robespierre, cu obsesia erei de aur a inocenței mitice și a egalității colective pure, fără proprietate privată și interes individual. Cuvintele lui Robespierre sunt literă de lege pentru orice tiran modern ce i-a călcat pe urme:

We must smother the internal and external enemies of the Republic or perish with them…. Terror is nothing but prompt, severe, inflexible justice; it is therefore an emanation of virtue. (Maximilien Robespierre, “On the Principles of Moral Policy that Ought to Guide the National Convention in the Internal Administration of the Republic” in The Ninth of Thermidor: The Fall of Robespierre, ed. Richard T. Bienvenu, Oxford University Press, 1968,  p. 38.

Comunismul uniform, fără clase sociale și dizidență, Reich-ul pur de 1000 de ani, califatul global – nimic nu trebuie să stea în calea aducerii lor în istorie, nici coruptibilitatea umană, rasială, religioasă și morală! Vulgaritatea, egoismul și materialismul corupt al burgheziei, evrelor, necredincioșilor trebuie extirpate  pentru binele ce stă în cale. Istoria și civilizația însele trebuie sacrificate pentru apariția acelui ”AN 1” (iacobinii), ”comunității destinului” (Schicksalsgemeinschaft – naziștii), ”Anului Zero” (khmerii roșii), ”adevăratei comunități a Islamului” (islamiștii). Benevolenței actului politic în variantă liberală clasică – J. Lock, tiranii milenariști îi opune spasmul violent al revoluției violente ce înlocuiește istoria oprimării, a nedreptăților și explotării cu armonia și egalitatea viitorului.

Mânia justificată împotriva corupției și nedreptăților din lume, dragostea de umanitate și dorința ei de propășire și nevoie de distrugere și reconstrucție a realității sunt fundamentele psihologiei revoluționare care a însoțit toate tiraniile milenariste moderne.

Există vreo cură pentru aceste patologii obsedate de vitalitate și purificare? Acesta este subiectul următorului articol. Până atunci, iată o pregustare din strategia anti-Rousseau, adică oleacă de Th. Hobbes:

Grief, from opinion of want of power, is called dejection of mind.

The vainglory which consisteth in the feigning or supposing of abilities in ourselves, which we know are not, is most incident to young men, and nourished by the histories or fictions of gallant persons; and is corrected oftentimes by age and employment. (Th. Hobbes, Leviathan, Book 6)

Olimpiada tiranilor (1. Ochiul care nu se vede pe sine)

The worse, the better! (V. I Lenin, quoting Plekhanov in “Three Crises”, July 7, 1917) 

1. De capătul celălalt al binoclului

Vremurile săltărețe pe care le trăim ne oferă cadou un pachețel în ale cărei fundițe roz-bombon ne împleticim privirile flămânde de noutate. Descoperim cu uimire că umbrele trecutului ne pândesc zorii viitorului și, oricât am vrea să ne luptăm cu gândul că problema e întotdeauna ACOLO și ATUNCI, acest AICI și ACUM în care ne-am întemnițat ne înfrățește cu erorile trecutului.

Enlighten the people generally, and tyranny and opressions of the body and mind will vanish like evil spirits at the dawn of day. (Thomas Jefferson, Letter to P. S. Du Pont de Nemours, April 24, 1816)

Privirea cutezătoare a lui Thomas Jefferson din scrisoarea sa către politicianul și antreprenorul francez Pierre Samuel du Pont de Nemours se izbește de zidul istoriei nu doar din secolul trecut, cu ale ei convulsii globale atât de violente, ci și cu nelinștea crescândă a democrațiilor secolului 21. În orizontul binoclului iluminiștilor de acum 3 secole iată că apărem noi, cei luminați, informați, educați, conectați și totuși supuși unei presiuni teribile de a tranșa neajunsurile istoriei și societăților noastre cu milenarisme nervoase, leagănul celor mai crude tiranii din trecut. Optimismul iluminist se împotmolește în polifonia asurzitoarea a informării și dezinformării, a gălăgiei nervoase generalizate a timpurilor noastre. Jefferson și Fukuyama credeau în mersul inevitabil al istoriei către democrația liberală ca stație terminus a civilizației umane. Daniel Bell și același Fukuyama proclamau moartea ideologiilor (D. Bell: The End of Ideology, 1960) și pășirea într-o lume post-ideologică (Fr. Fukuyama, The End of History, 1989).

Iată că istoria apucă binoclul birocrațiilor viitorului cu propriile mîini, îl întoarce către sine și își continuă drumul către sfârșitul ei făcând un ocol prin pasiunile vinovate din trecut.

2. Parada nihilismului

Sub privirile necruțătoare ale unui Putin nemilos și răzbunător, sudorile reci ale unei Uniuni Europene apucate de tremuriciul propriei slăbiciuni se sincronizează cu tantrumul unei Americi ruptă între pasiuni fratricide, prilej de bucurie pentru hoarda de mici tirani ce stau gata să ia startul istoriei noastre recente.

Am toate motivele să cred că istoria prezentului este un elogiu nebun al nihilismului de orice fel, nihilism care beneficiază însă de perfida industrie a cosmeticii valorice a mass-mediei. Avem un nihilism existențial în Est și un altul terapeutic, de entertainment, în Vest. Sângele vărsat pe caldarâmul fumegând din Alep se cere pixelat în experiența virtuală a tinerilor doritori de adrenalină din California. Durerea înnăbușită a femeilor abrutizate într-o ședință de “pedeapsă a păcatelor” de pe o stradă din Indonezia sau Arabia Saudită este acoperită de pumnul încleștat și nervos al vedetelor hollywoodiene sau profesoarelor din universitățile americane ce luptă eroic pentru egalitatea preferențială a femeii occidentale. Pulverizarea nediscriminatorie a vieților prin jocul deloc inocent al dronelor de prin Orient se împletește cu focul deloc purificator al manifestanților tineri și supărați din Occident.

Vorba proverbului, ”o pădure creşte într-o mie de ani dar focul o distruge într-o noapte”. Ori fiorul tragic al focului distrugător este acum extirpat prin modul în care calamitatea este transformată în spectacol. Aparent am ajunge astfel la nihilismul voios de care vorbea Fr. Nietzsche, reinterpretat de G. Vattimo ca fiind stadiul nihilist, postmodern, al societății de azi. Dar atunci când proximitatea erorii este naturalizată prin ignoranță/demonizare/reinterpretare părtinitoare, atunci vom avea o societate negativă, fără fundamente, fără adevăruri de apărat ci doar propoziții incomode de respins, o societate care este fără de sfârșit pentru că nu mai are viitor…

end-of-world-may-16

3. Vremea anxietății e timpul profeților

Vremea anxietății globale este timpul perfect pentru tot felul de profeți! Numai că tagma vestitorilor altruiști este plină de profeți falși ce fac aproape imposibilă și necredibilă vocea profeților veritabili.

Cu siguranță că acum nu e vremea amneziilor vinovate. Trebuie glăsuite ca atare bolile istoriei ce ne dau târcoale ca niște stafii flămânde de carne proaspătă. Dar oare nu e periculoasă și boala inflației cuvintelor care și-au pierdut/alterat sensul? Exorcizarea fără conștientizarea propriilor vulnerabilități este tocmai prilejul de batjocură și de vânătoare de noi suflete pe care demonii îl așteaptă! Oare nu cumva mania culpabilizării fără temeinică judecată de sine și prețuire de altul este la fel de periculoasă ca extrema nocivă pe care încearcă să o exorcizeze? Oare nu cumva unii dintre tiranii de azi au învățat lecțiile istoriei și s-au camuflat azi tocmai în salvatorii de tiranii îmbrăcați în hainele ideilor vechi? În aluatul obsesiilor publice se află, sub diverse doze, tocmai otrava cu care se hrănesc despoții.

Isteria de masă este un instrument absolut necesar în suplinirea nevoii de țap ispățitor pentru mulțimi frustrate și funcționează ca element compensator al neajunsurilor hermeneuticii răsturnate și ipocrite ale elitelor creatoare de trenduri. Iar isteria de masă este indisolubil legată de dezumanizarea/demonizarea adversarului, văzută ca

propaganda technique which promotes an idea about the enemy being threatening evil aggressor with only destructive objectives. (Danielle Rowell, The Power of Ideas: A Political Social-Psychological Theory of Democracy, Political Development and Political Communication, Universal-Publishers, 2011, p. 162)

Isteria de masă este o condiție necesară a tiraniei fasciste,  indiferent că ne uităm la Germania nazistă, Italia fascistă, Coreea de Nord sau aeroporturile, galele Hollywood, universitățile și media americane.

As a form of social delirium fascism is a case of controlled hysteria, a profound psychological investment of desire which seizes an entire nation. This is the production of the subject as fanatic … (Michael Clifford, “The Politics of Fascism, or Consuming The Flesh of Other”, in Extreme Beauty: Aesthetics, Politics, Death, edited by James Swearingen, Joanne Cutting-Gray, Continuum, 2002, p. 128)

E comic dar și tragic să vezi analfabetismul și debilitatea hermeneutică a florii cele vestite a intelighenței globale, filosofi prețiosi cu propriul sine, oameni de știință serioși, postmoderni versați în critica textuală, culturală, biblică, vedete hollywoodiene avide de încă ceva minute de popularitate, etc. Habotnicia, urechile și ochii închiși cu obloanele prejudecăților, ura discriminatorie răsturnată sunt acum trendy! Nicicând natura umană nu-și expune mai bine umbrele și zonele tenebroase ca atunci când se dă peste cap de grija salvării lumii, uitând cât de pierdută este ea însăși! Între timp suferința celeilalte părți a lumii își rostogolește mai departe tăcută povara singurătății…

Tocmai pentru a nu cădea în capcanele tiraniei travestite, nu ar strica să fugim repede să punem mânuța pe cărți. Originile Totalitarismului de Hannah Arendt este o lectură obligatorie, la fel ca și Confronting Tyranny. Ancient Lessons for Global Politics (Eds: Toivo Koivukoski and David Edward Tabachnik, Rowman & Littfield Publishers, Lanham, 2005).  O frumoasă și folositoare lectură a vremurilor noastre dinspre lentila întoarsă a istoriei este cartea “Tyrants. A history of Power, Injustice & Terror” (2016), scrisă de profesorul canadian Waller R. Newell. Având drept ghid autorul canadian voi purcede în prezentarea succintă olimpiadei tiranilor de-a lungul istoriei căutând apoi o posibilă cură homeopatică a tentațiilor tiranice din epoca noastră.

Ispita fascismului (din fiecare)

(…) the major enemy, the strategic adversary is fascism. And not only historical fascism, the fascism of Hitler and Mussolini — which was able to mobilize and use the desire of the masses so effectively — but also the fascism in us all, in our heads and in our everyday behavior, the fascism that causes us to love power, to desire the very thing that dominates and exploits us. (Michel Foucault, Preface to Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia)

Avertizarea lui M. Foucault

Într-un context aparent asemănător cu cel prezent (de convulsii politice, tensiuni geo-strategice și război ideologico-cultural), Michel Foucault, unul dintre intelectualii revoltei împotriva sistemului de putere ce a zguduit Europa anului 1968, avertiza în prefața Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia (1972, scris de Félix Guattari și Gilles Deleuze) asupra ispitelor care pândeau revoluționarii frumoși și deștepți de atunci:

  • eliberați-vă de paranoia totalitară,
  • progresul e nomad, nu sedentar, diferențiator și nu unificator,
  • nu devenți înamorați de putere,
  • și fiți atenți la fascismul din voi înșiși. (Michel Foucault, Preface to Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia by Félix Guattari, Gilles Deleuze, Continuum, 2004, p. xiv-xv)

Ironic este nu doar faptul că revoluționarii de profesie de azi au căzut exact în păcatele identificate de Foucault atunci ci chiar M. Foucault a căzut răpus de propria sa ispită fascistă:

Do not demand of politics that it restore the “rights” of the individual, as philosophy has defined them. The individual is the product of power. What is needed is to “de-individualize” by means of multiplication and displacement, diverse combinations. The group must not be the organic bond uniting hierarchized individuals, but a constant generator of de-individualization. (op. cit., p. xvi)

Dar pentru că folosim atât de ușor termenul fascism, oare ce înseamnă el? Oare nu cumva învălmășeala și nervozitatea care însoțesc folosirea ritualică a acestui termen sunt tocmai pretextul de a ascunde nu numai ignoranța dar și posibila filiație și angajament tacit pe care îl avem cu fascismul?

Scurtă fișă clinică a fascismului

Una dintre cele mai clare și edificatoare definiții ale fascismului o găsim la Robert O. Paxton în lucrarea sa The Anatomy of Fascism:

Fascism may be defined as a form of political behavior marked by obsessive preoccupation with community decline, humiliation, or victim-hood and by compensatory cults of unity, energy, and purity, in which a mass-based party of committed nationalist militants, working in uneasy but effective collaboration with traditional elites, abandons democratic liberties and pursues with redemptive violence and without ethical or legal restraints goals of internal cleansing and external expansion. (Robert O. Paxton, The Anatomy of Fascism, Vintage, 2005, p. 218)

Așa cum ne-a avertizat M. Foucault, ar fi o greșeală să identificăm fascismul doar cu național-socialismul lui Hitler sau cel birocratico-corporatist al lui Mussolini. Fascismul este un mesianism politic, o resuscitare a unor grupuri sociale electrizate de nervul utopic. Tocmai de aceea fascismul devine patologie politică doar după ce infectează mai întâi dorințe milenariste intelectuale, imaginații religioase purificatoare, nebuloase estetice, reveerii poetice, dureri economico-sociale cronice, vanități scientiste, revanșe pseudo-moraliste. Toate acestea se coagulează apoi și ies la suprafața discursului public în programe și platforme politice. Iar dacă ar trebui să găsim vinovații pentru infectarea minților maselor cu virusul fascismului, ar trebui să fim onești și să căutăm mai întâi vinovăția intelectualilor (a se vedea o radiografie a rădăcinilor intelectuale ale fascismelor de dreapta și de stânga  – Nietzsche, Jung, Heidegger, Gadamer, Bataile, Blanchot sunt doar câțiva dintre ei – în The Seduction of Unreason: The Intellectual Romance with Fascism from Nietzsche to Postmodernism de Richard Wolin, Princeton University Press, 2006).

O mișcare socio-politico-culturală poate fi identificată ca fiind fascistă atunci când are angrenate una sau mai multe dintre următoarele “pasiuni mobilizatoare”:

  1. Un sens acut al crizei (care reclamă transcenderea oricarei soluții tradiționale);
  2. Supremația grupului și a intereselor/drepturilor de grup care subordonează interesele și drepturile individuale,
  3. credința că grupul este o victimă a unor inamici, situație ce necesită acțiune reparatorie și justițiară, justificând orice acțiune chiar dincolo de limitele legale și morale,
  4. inflamarea oricărei amenințări și a teribilei frici a declinului grupului sub povara corozivă a liberalismului individualist, a conflictului de clasă, a inluențelor externe,
  5. nevoia de integrare accelerată într-o comunitate mai pură – prin liber consimțământ sau violență dacă e nevoie,
  6. nevoia de autoritate a liderului care întrupează destinul istoric al grupului,
  7. superioritatea instinctelor liderului în raport cu rațiunea abstractă și universală,
  8. frumusețea violenței și eficacitatea voinței celor devotați idealului și succesului grupului,
  9. dreptul celor aleși  de a domina fără nicio restricție morală și legală, drept decis doar de criteriul progresului grupului în lupta evoluției darviniste (Robert O. Paxton, The Anatomy of Fascism, p. 41).

Image result for step in your place war propaganda

Fascismul fancy

Există o uriașă literatură care analizează fascismul clasic, cel care a pornit de la socialistul Mussolini, a continuat cu Hitler, s-a prelins apoi prin văgăunele revarșarde, naționaliste și rasiste din ceea ce este numită extrema dreaptă din Europa Occidentală postbelică, trecând apoi oceanul și împrumutând chiar o interfață creștină (să amintim doar de preotul catolic Charles Coughlin sau de naționalismul evanghelic), ajungând astfel la amalgalmul de mișcări fasciste din Europa anilor 2000. Onestitatea intelectuală cere însă un efort de analiză a fascismului camuflat, mult mai perfid, insidios și periculos decât cel pus deja sub lupă. Ori puținătatea intelectualilor care analizează acest nou fascism este ironic invers proprorțională cu forța și frecvența suportului intelectual și ale manifestărilor publice ale acestui nou tip de fascism. Este vorba de fascismul progresist, o recuperare ideologică neo-marxistă a fascismului socialist al anilor 20 din secolul trecut. Oare se va găsi un intelectual suficient de rebel să scrie un It can’t happen here (al lui Sinclair Lewis, 1935) ca It can’t happen now and with us?

Una dintre greșelile cele mai mari care se pot face este să vezi propriile vicii mereu în celălalt. Să crezi că ești imun nervului fascist este o eroare cu care prea multă lume se laudă. Păcatul uman este ca o entitate mutantă care se adaptează oricărei dorințe oarbe. Tocmai de aceea fascismul se cuibărește confortabil în fiecare dintre noi atunci când ești obsedat de tușarea defectelor celorlalți în interesul auto-măgulirii cu virtuți spre un “bine” ce trebuie revelat și impus celorlalți. Fascimul nu se vrea demonic, malițios, violent, dimpotrivă, caută și manifestă pentru pacea utopică, și în plus mai este și este altruismul la comun – în sensul în care binele general este plătit pe în contul celor indezirabili, neconformi, ne-evoluați și insensibili la misia salvatoare a progresului spre o nouă societate. Uite așa avem fascismul clasic – naționalist, rasist – dar și cel mutant progresist – internationalist, feminist, ecologist, alături de cel (pseudo)creștin/ – evanghelic/catolic/ortodox, islamic, sionist, etc.

Fascismul întotdeauna începe cu nevoia de acțiune în forță a experților de “a face lumea mai bună”! Un fascist știe că binele nu poate decât fi impus printr-o muncă și activism exemplare, eroice chiar. Fascismul fancy de azi urmărește numai binele, acel bine impus printr-o luptă eroică pentru o lume mai bună! Să vedem puțin cum arată fascismul fancy progresist de azi pus în oglindă cu cel clasic:

  • Fascismul clasic, cu al său nerv naționalist, este acum secundat în oglindă de fascismul progresist, cu al său internaționalism dement,
  • obsesia primilor cu securitatea națională fiind acum multiplicată cu naivitatea vinovată și partizană (și de aceea oarbă) a progresiștilor,
  • ambele fascisme trec dincolo de detaliile birocratice ale moralei și drepturilor omului/individuale,
  • supremația militaristă a fascismului clasic este acum urmată de activismul anarhist progresist,
  • sexismul misogin este simetric feminismului/misandriei clinice a fascismului progresist,
  • ambele fascisme au o manie în a controla limbajul, expresia, diferența de opinie și mass-media;
  • religia în cârdășie cu fascismul clasic este acum răzbunată de anticreștinismul virulent al fascismului progresist;
  • controlul ideologic al sindicatelor este una dintre prioritățile fascismului clasic și progresist, disidența ideologică în cadrul lor fiind pedepsită exemplar;
  • fascismul clasic și cel progresist își fac un titlu de glorie din disprețul față de intelectualii și artiștii neconformi ideologiei ”binelui superior”,
  • obsesia pedepsirii disidenței/incorecților este comună ambelor patologii fasciste.

Mesianismele  fasciste au ceeași structură narativă, oricât de constrastante ar părea la prima vedere:

– știm că ceilalți (străinii /musulmanii /creștinii/ capitaliști/ conservatorii/ bărbații/ inerantiștii/, etc.) sunt cei răi/violenți/homofobi/retrograzi/reacționari, etc. (externalizarea originii răului),

– știm că trebuie să îi ținem la distanță și să îi schimbăm pe băieții răi ca să facem lumea mai bună (necesitatea purificării lumii),

– știm că cineva trebuie să acționeze și aceia suntem noi, cei buni! (mântuirea necesită acțiune),

– știm că nu există soluție de compromis, jumătăți de măsură, că perspectiva noastră este cea mai corectă și progresistă (maniheismul solipsist al proprii poziții/misiuni salvatoare), 

– știm că pentru a avea succes este nevoie de cenzura și controlul septic, numite însă mai mult sau mai puțin politicos educație/campanie pentru sensibilizare, etc. (savoarea finețurilor prin care se exprimă mâna de fier al controlului și ingineriei sociale face diferența între mesianismele de pe piață) (paternalismul și necesitatea educației/convertirii). (Amvonul postmodernilor)

Recentul “marș feminist” global s-a dovedit ici colo, în părțile esențiale, varianta mai fancy, dar la fel de viscerală, paranoică și homofobă, a logoreii violente a lui Trump, Le Pen, etc. Nu poți fi pentru una dar împotriva celelalte fără a nu cădea în ipocrizie crasă! Trist e să te lupți împotriva unui fascism promovând un alt fascism!

Ipocrizia de poziție a fascismului progresist este vizibilă în următorul video-clip, cea mai clară notă auto-explicatoare a discursului lui Maryl Streep de la premiile Globul de Aur: toleranță cu pumnul în gură, unitate prin excludere, incluziune prin anihilare a oponentului/diferitului, strategie argumentativă prin auto-victimizare, triumfalism prin simulacrul suferinței, etc. Și să nu uităm, fascistul are o fascinație teribilă spre auto-iluzionare, imaginație justițiară, țapi ispășitori, caricaturizare grosieră a adversarilor, vrea controlul celuilalt (pornind de la controlul limbajului, continuând apoi cu cel al istoriei și identității, ajungând la controlul familiei și al corpului individual). Fascistul nu greșește, are dreptate, nu-și poate controla instinctul propriului destin istoric, se auto-măgulește cu eroisme false…

Singura evadare din mirajul fascismului este un profund simț al istoriei de după istorie care însă inveștește în istoria de acum, în semen, ancoră în dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu ce ne oferă puterea de a ne dezlipi de propria dreptate plus re-startarea viciilor și a virtuțiilor tuturor de pe o bază unde nu sunt false și privilegiate starturi. Ori tocmai considerarea naturii păcătoase a fiecăruia dintre noi este ceea ce postmodernul urăște cel mai tare: “celălalt este de vină, el/ea este pericolul, piedica împotriva progresului”, violentarul, etc. Turbulențele politice din ultima perioadă indică tocmai piața diversificată și totuși structural identică a mesianismelor religiei civile. Să nu ne mai plângem că omul recent nu e religios – invocați moderația în abordarea agendei discursive la zi și vă veți convinge de certitudinea revoluționară a celor care “vor să facă lumea mai bună”!

În ultimă instanță singura ființă ne-fascistă este Dumnezeu – are răbdare să te mântuiască din păcat, mai ales când îi strigi în față toate acuzațiile posibile!

Moise povestit postmodernilor

It is never literally true that any form is meaningless and “says nothing.” Every form in the world says something. But its message often fails to reach us, and even if it does, full understanding is often withheld from us. (Wassily Kandinsky, Concerning the Spiritual in Art, Part VI)

  • Cred în necredinţă!”,
  • “dragostea este peste tot în jurul tău, înfruptă-te din ea!”,
  • “vreau să trăiesc doar aşa cum vreau eu!”,
  • “experimentează noi senzaţii!”, etc.,

toate acestea sunt doar câteva dintre frazele îndoctrinării la care suntem expuşi fără nicio discriminare. Şi pentru că se  mizează pe puterea discursului care premerge realităţii, aceste sloganuri capătă o putere din ce în ce mai mare, mai ales atunci când sunt repetate obsesiv, prezentate ca fiind trendy, emancipatoare şi majoritare în fluxul ideilor publice.

Dar oare mesajele ambalate artistic nu aparţin nici unei agende filosofice? Să fim atât de zburdalnici prin universul ăsta încât nimeni să nu se folosească de ignoranţa noastră, aparent inocentă?

Cu un alt prilej vorbeam despre dansul sibilic al scriiturii, prezentând astfel nevoia de emancipare a unui public dornic de  naraţiuni care să le împlinească nevoi religioase într-o manieră laică şi amorală.

M-aş opri acum asupra unui text biblic care se poate constitui ca un punct de plecare într-o analiză de antropologie religioasă a omului recent.

1. Nihilismul (hermeneutic), idolatria (religioasă) şi liberalismul (moral)

Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis:

„Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut.” (Exod 32:1-2)

“Preocupat” cu revelaţia de pe Sinai, Moise întârzie la banchetul pregătit de poporul de la poalele muntelui. Absenţa vizualităţii atâta timp naşte în popor, dornic de “excese” ale fiinţei (aşa cum a fost învăţat în perioada eliberării din Egipt), foamea de aparenţă surogat. Dacă “nu ştim ce s-a făcut cu omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului”, atunci creativitatea  noastră religioasă trebuie să suplinească neimplicarea sau chiar moartea celui care odinoară s-a obosit să ne convingă de realitatea mântuirii.

Oricum, posibila (chiar convenabila) moarte a acelui om nu opreşte cursul istoriei. Sub imperativul comandamentelor politico-social-religioase, idolatria minţii îşi cere jertfa chiar aici şi acum. Iar acestea implică automat liberalizarea morală, la cererea “marelui public”. În contextul fiorului nihilist al morţii fondatorului religiei, conştiinţa se adapă cu nesaţ din drogul eliberării totale din restricţiile morale (poporul lui Moise, în absenţa lui, a devenit  “fără frâu”).

Istoria ne spune că revenirea lui Moise în tabără nu a rezolvat problema de la sine. Restaurarea respectului reciproc şi a moralităţii (fără de care nu poate exista nicio formă coerentă de organizare societală) între membrii comunităţii s-a produs cu o ruptură şi dureri foarte mari, singurele care puteau scoate poporul din beţia viciului. Însuşi Dumnezeu  îşi declară refuzul de a mai oferi semne concrete de călăuzire a poporului necredincios, oferindu-le varianta ghidării acestuia prin intermediari. Istoria ne dovedeşte că inima avidă de dovezi nu se satură niciodată.

Procesualitatea nihilism – idolatrie – liberalizare morală se repetă constant în istorie. Expresie a onestităţii part-time şi fiind egal al gloatei pe care o ura, dar a cărei “eliberare” a adus-o, Fr. Nietzsche este vocea care a spus cu glas tare ceea ce cam fiecare gândea în ascuns: “oare nu cumva acel bătrân, numit Dumnezeu, a murit”? Răspunsul, musai afirmativ, pare a fi un adevăr convenabil pentru insaţietatea egoului. Dintr-odată, europeanul a rămas singur în faţa abisului care i se deschidea în mintea obosită de filosofări şi teologhisiri seculare.

Există însă un echilibru în jocul ideilor. Orice pierdere aduce cu sine un câştig. Gândirea modernului se lăsa din ce în ce mai ademenită în labirintul întunecat al programelor sociale utopice gen fascism, comunism, construcţie europeană. Idolatria minţii e  mult mai puternică când are drept ajutor mijloacele de comunicare audio-vizuale. Nimeni nu poate contesta ceea ce se vede, nu-i aşa? De aceea, să nu ne mirăm că succesul manipulărilor în masă se experimentează (cu rezultate excelente) şi la populaţiile “emancipate”.

“Moartea lui Dumnezeu” este convenabilă pentru orice doritor de plăceri automate, iresponsabile. Faptul că acum “poporul este fără frâu” nu face altceva decât să degradeze moştenirea civilizaţională, morală, religioasă, educaţională şi biologică pe care o va lăsa generaţia noastră. Silogismele  docte ale idolatriei evoluţionismului ne mângâie vanitatea şi emanciparea ştiinţifică,  întemeindu-le pe cele pro-choice (care ne plonjează în fascinaţia sadică a omorului legal) şi pe cele feministe şi ale militanţilor LGTB (mascări glamuroase ale integrării masive în vortexul patologiilor). Toate aceste silogisme ale amărăciunii sunt expresii ale degradării şi  integrării cât se poate de ruşinoase în regnul animal. Dar ele sunt posibile pentru că poporul “eliberat” este atât de docil, adunat în jurul liderilor, asemenea lui Aron din textul citat. Până şi un om foarte “emancipat” va cere un idol la care să se închine.

No philosophy is completely disinterested. (…) The philosopher who finds no meaning in the world is not concerned exclusively with a problem in pure metaphysics; he is also concerned to prove that there is no valid reason why he personally should not do as he wants to do, or why his friends should not seize political power and govern in the way that they find most advantageous to themselves.

For myself, as, no doubt, for most of my contemporaries, the philosophy of meaninglessness was essentially an instrument of liberation. The liberation we desired was simultaneously liberation from a certain political and eco-nomic system and liberation from a certain system of morality. We objected to the morality because it interfered with our sexual freedom; we objected to the political and economic system because it was unjust.

(Aldoux Huxley, End and means: An enquiry into the nature of ideals and into the methods employed for their realisation, Chatto & Windus, London, 1946, p. 271-272).

Fiorul existenţial al nimicului şi non-sensului explodează în mintea poporului condiţionat de atâtea pofte idolatre. Se cere o piaţă a valorilor surogat, de unde fiecare să aleagă. Iar senzaţia libertăţii parcă cere garnitura excesului simţurilor, nu? Oare nu cumva incursiunea în golul existenţei se face trecând prin virtualitatea plăcerii maximale?

Pentru că ne mângâiem mintea cu peria aspră a nihilismelor en-vogue, ne servim din plin din fructele interzise. Fructe oferite prea amabil de înrobitorii care ne amăgesc cu libertăţi întotdeauna dureroase. Infuzia de “fericire la comandă” oferă din plin incovenientul indigestiei mizerabile, pe care dopajul hedonist o provoacă în cele din urmă.

Uite aşa, procesualitatea nihilism-idolatrie-liberalizare morală se finalizează în strigătele neputincioase ale tinerilor nefericiţi de azi, sătui de nonsens-ul (nihilismul hermeneutic) adus de ignoranţa doctă a filosofilor/inginerilor sociali şi de hiperinflaţia simţurilor care se atrofiază înainte de termen. Poate că aşa înţelegem dezgustul unui tânăr care mâzgâleşte cu un graffiti pe un perete anonim:

Mă numesc cutare şi fac existenţei reclamă gratuită!

S-ar părea că sucombarea fundamentelor revelaţiei sau ale modalităţii de cunoaştere (relativismul e condiţionat totuşi de un nihilism hermeneutic, premisă a celui epistemologic) va duce la o anumită configurare ontologică, fapt ce va permite orice deviaţie morală (relativism moral). În numele respectului faţă de diversitatea opiniei, ignoranţa doctă preferă apărarea certitudinii incertitudinii, acuzând virulent orice opinie diferită.  Tocmai de aceea, culmea emancipării este interdicţia specifică oricărei dictaturi, aceea de a suprima orice fracturare a orizontului surd al aberaţiilor decadenţei.

matthew-f-fisher-meaningless-september

Meaningless September by Matthew F. Fisher

2. Să-L cauţi pe Cel viu la mormânt?

Îngrozite, femeile şi-au plecat feţele la pământ. Dar ei le-au zis:

„Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?

Nu este aici, ci a înviat. (Luca 24:5-6a)

Din păcate, mulţi dintre creştini se află într-o defensivă faţă de opinia publică “tolerantă”, se pierd în structuri argumentative pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, îşi duc războaiele  culturale cu o energie demnă de o cauză mai bună. Din păcate, în dorinţa de relevanţă, ne camuflăm atât de bine în spectacolul ideilor publice încât nu ne deosebim de cei care îşi plâng morţii la mormintele curentelor culturale, religioase, estetice, morale, etc. Atunci, noi înşine suntem de plâns!

Fără realitatea învierii, creştinismul este o mare şi nenorocită farsă. Totodată însă, e o nebunie imensă pentru un ateu să mizeze, cu propria viaţă, pe un verdict care de fapt nu îi aparţine! Învierea lui Isus Hristos este cea care face diferenţa între credinţă şi amăgire, atât pentru creştini cât şi pentru cei care resping Evanghelia.

Vrem sau nu, urmaşii lui Hristos sunt cei care, în absenţa Lui fizică, Îl fac prezent pe pământ.  Îl ştim pe Toma ca cel care nu a crezut în învierea lui Isus până când a atins semnele cuielor. Asemenea lui Toma, lumea dezgustată de gustul amar al emancipării, poate că va crede atunci când va atinge  vieţile creştinilor, ca fiind rodul suferinţelor Celui care a iubit lumea şi care s-a oferit la moarte pentru mântuirea ei.

Trăiesc cu speranţa că spectacolul deşertăciunilor se va termina tocmai când perdeaua cerurilor va fi dată la o parte. Iar până atunci, vreau să trăiesc nu o religie a constrângerilor, moralizatoare şi dogmatică (aşa cum este caricaturizat creştinismul), ca oricare altă religie, ci o viaţă care are privilegiul bucuriei de a trăi învierea.