Era inevitabil ca tinerimea cu imaginația scăldată în mitologiile HD ale Hollywood-ului să fie plictisită de figurile politice șterse dar scăldate în ipocrizie și corupție. Totodată, istoria ne-a dovedit de atâtea ori că pasiunea tinerească pentru afirmarea purității unor idealuri poate fi captată foarte ușor de interese perfide.

Așadar, să ne lăsăm (con)duși până la capăt de demența interpretărilor pe care ni le oferă libertatea gratuită a contestării și să vizionăm cuminți clipul celor de la Anonymous cu privire la terapia de grup, la modă în ultimul timp:

Ce fel de democrație e cea cu măști anonime???? Unde e Caragiale să ne portretizeze mimetismul tâmp al mișcărilor anarhiste de către tinereii mioritici, contemporani cu propria celebritate de pe Facebook?

”Politicienii sunt corupți” – afirmație perfect adevărată (cu posibile limitări/excepţii totuși), dar care ascunde un subtext ce ține de o platformă aproape religioasă, maniheistă: ”ei sunt răi, noi suntem buni”.

E clar cine sunt ei, dar cine sunt cei care demască corupția altora? Politicienii nu sunt extratereștri sau demoni, ci ei sunt măsura statutului moral al poporului/populației care i-a ales. E adevărat, politicienii au o responsabilitate mai mare și, ca persoane publice, ar trebui să fie mult mai limitați în exercitarea libertăților/drepturilor lor. Dar un politician e o sumă a virtuțiilor sau viciilor unei populații. Așadar avem conducătorii pe care îi merităm! Oricare dintre noi care ar purta inelul magic ca să-l facă invizibil,  de care  vorbea Platon, ar fi tentat să facă răul, nicidecum binele, dacă nu ar avea deasupra lui amenințarea pedepsei legii. Și, între noi fie vorba, modernitatea noastră excelează în legiferare dar și în strategii inteligente de  a ocoli prevederile legiferării. Iar la cât de mult respectă românii legile, nici nu te miri că politicienii au aşa curaj/nesimţire. Ocaua mică e mai mare la cel se semnează contracte de miliarde, puțin mai mică la cel care vinde în piață sau ia mită în spital, școală,primărie, etc. Când se cere o schimbare pornind exclusiv de la vlădică, atunci sunt mari șanse ca opincă să rămână la fel.

Cum poți crede în consistența semantică a acestor afirmații despre corupție și despre dreptate din moment ce mai toată tinerimea e relativistă cultural, epistemologic, moral, religios? Cât de ipocriţi trebuie să fie cei care destructurează conceptul de responsabilitate prin hiperinflaţia reclamării drepturilor, pentru ca apoi să ceri altora judecata şi tragerea la răspundere? De unde discursul despre corupție și neprihănire? Doar natura unor oameni e coruptă? Ce ar face cei ”puri” dacă ar fi în situația celor aflați la butoanele puterii? Cam tot Occidentul e condus acum de cei care prin anii ’60-70 erau cuprinşi de efervescenţa contestării. Asta nu înseamnă că avem acum o lume mai bună. Cei care deconspiră agende oculte nu pot fi supuși propriei exigențe? Să înlocuim o aroganță/ipocrizie cu o alta?

Exercițiul criticii are un puternic efect psihedelic, asemănător cu cel al deținerii puterii. Așadar, somn liniștit: doar ei sunt vinovați și corupți!

PS.

În articolul Credința fără iluzii (Calea profetului vs. calea cinicului) am prezentat oferta terapeutică la cinismul nostru cel de toate zilele. Mă tem însă că această ofertă nu va fi luată în considerare de conformiștii întru contestare. Calea profetului e mult mai grea și costisitoare decât cea a cinicului!

Statele Unite: câştigă cel care spune ce destin măreţ are America, cel mai bun performer al minciunii bine ticluite, impecabilul vânzător de iluzii, frumosul şoptitor al mantrei “We can do it!”

România: când ţara arde şi suferă, câştigă prestanţă mahalagistul negativist cu sau fără papion european. În comicul cuplu Tândală şi Păcală al vremurilor noastre, Crin Antonescu (Tândală) ne-a arătat în ultimele zile limitele sale: un biet semiotician de Obor.

Personagiul nu poate fi creativ ci are comportamentul unei lipitori, al unui oportunist de orice sezon, al unui devorator al acelor persoane publice prin care poate căpăta în faţa oamenilor ceva interes şi, mai ales, încredere. A fost mai întâi Klaus Johannis. Acum e cazul doctorului Arafat.

Ei bine, trăim glorioasele zile când ”revoluţia bunului simţ” a fost coborâtă în stradă de “Prometeul” nostru mioritic. Ca un foarte “responsabil” politician, Crin Antonescu cheamă lumea în stradă şi, prin violenţa sa verbală, instigă la alte tipuri de violenţe. Orice e posibil, permis, numai să i se împlinească pofta ce o o pofteşte şi îl roade atât de mult: să ajungă la scaunul ala prea înalt de la Cotroceni. Pentru asta, plagiază scenografia şi aparatul conceptual bine ticluite din 1989 (“dictatorul crud şi nemilos cu poporul flămând şi suferind”), se erijează într-un revoluţionar, imită tipul de discurs haiducesc al lui Trăian Băsescu din 2004 şi binecunoscutul său apel la popor.

Cum arată poporul lui Antonescu ieşit in stradă? Nu poate fi decât după și asemănarea creatorului lui:

- ceva “revoluţionari” de serviciu, botezaţi, crescuţi şi mituiţi de Iliescu, furioşi că li s-au anulat “drepturile” (veritabili dobermani din ”Ferma Animalelor”);

- slugarnici ai baronilor locali, sătui de prea mulţi ani de opoziţie si neîndestulare a poftelor lor corupte;

- agitatorii de orice ocazie, cei care ştiu să facă cât mai multă gălăgie pentru a se acoperi scandalul corupţiei din sânul PSD, unde sponsorizări pentru campania electorală a lui Geoană aveau ambiția de a influenţa chiar şi decizii ale Europei cele neprihănite;

- bişniţari versați dar supăraţi că nu le mai ies socotelile evaziunii fiscale cu noua taxă auto;

- golani bucuroşi să îşi demonstreze ”masculinitatea”;

- pensionari specializaţi în confesări publice ale propriilor neputinţe, marcă a nemulțumirii cronice a românului;

- hipioţi ce luptă împotriva corporatismului şi globalizării, cu ceva  lecturi făcute la Fundația Soros pentru o societate deschisă;

- ecologiştii guralivi ai lui Cernea, veritabili poluatori sonori;

- dar și oameni cu adevărat nemulțumiți (umblă un zvon că Dumnezeu oferă deja un premiu pentru cel care descoperă un român mulțumit!).

În faţa acestui mic popor instigat de Crin Antonescu la terapie de grup prin piețe eu mă simt insignifiant,minuscul. Nu pot ajunge la înălțimea unor astfel de așteptări democratice!

Marea masă a poporului se luptă mai departe nu cu limbuțiile ascuțite și interesate, ci cu propria neputință. Și aici mă refer la o natură paradoxală a românului: Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic! Crin Antonescu are o mare problemă dar și un mare ajutor din partea românilor: pasivitatea, imobilitatea. Ne plângem că e foarte greu dar nu vrem nicio reformă! Sabotăm orice încercare de a schimba sistemul – administrativ, de asistență socială, de educație, acum și cel medical dar ne plângem mai departe că așa nu se mai poate!

Ca exemplu pentru cât de stâlcit acceptăm și schimbăm schimbarea, îmi aduc aminte foarte bine iscusința cu care se făcea reformă la o școală unde am predat. Cu o atitudine de descurcăreț nativ, directorul citește în consilul profesoral noile prevederi pentru schimbarea pârghiilor de putere și decizii în școală.

Depindem de consiliu local și de cel al părinților? OK, se rezolvă și asta: avem un profesor la Consiliul local, o să voteze ce îi spunem noi, avem vreo doi părinți profesori, care o să fie musai membri în comisia părinților și uite așa avem majoritatea. Întrebări?

Ei bine, în fața acestei mari mase de inerție eu mă simt cu adevărat neputincios. Restul nu e tăcere ci o mare și inutilă gălăgie!

Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu, cel puţin, trăiesc tot mai sufocat de tentaţiile unui viitor catastrofic sau utopic, dar prea puţin sunt îndemnat să privesc la începuturi. Obsesia fructelor viitorului fură clipei conştiinţa rădăcinilor!

Cu o altă ocazie afirmam că

istoria pe care o credem depăşită ne ajunge mereu în fibre, nervi, ţesuturi, gânduri şi acte. Poate tocmai de aceea preferăm să ne refugiem atât de mult în alteritatea unui ego sterilizat, digitalizat. Însă chiar viitorul aseptic pe care vrem să îl construim prin utopiile noastre tehnologice ne va judeca nebunia autoîndumnezeirii, de care ne avertizează istoria prin miturile căderii din toate tradiţiile lumii. (…) Multe studii serioase ale maturităţii pornesc de la epifaniile copilăriei. Însă când copilăria nu mai este inundată de uimire, oare ce fel vlăstare vor creşte peste ani? (Cei şapte stâlpi ai creaţiei. De la uimire la înţelepciune)

Chestiunea nu e nouă. Poate că suntem cu adevărat inimitabili atunci când ne gândim câte împrumuturi avem sub poala originalităţii pe care o clamăm. Odată cu „revoluţia” milesiană (Thales afirmă că la început era principiul – arché-ul – natural “apa” din care toate lucrurile au luat naştere), continuată apoi de cea a Renaşterii şi a Iluminismului, tributare şi ele vechilor greci, gândirea europeană renunţă la pretenţiile sfredelirii începuturilor, lăsând-o doar pe seama fanteziei poeţilor sau a iscodirii lipsite de prejudecăţi valorice (oare?) ale oamenilor de ştiinţă, eliberând astfel omul de rând de responsabilitatea căutării originilor. În furibunzii ani ai secolului nostru  putem vedea mai bine ca niciodată cum „democraţia” gândirii a produs din om un sălbatic în plină civilizaţie, un plagiator al lui Dumnezeu şi o caricatură animală. Iresponsabilitatea faţă de un Creator ce decurge din agnosticism duce la abordarea lejeră a legii forţei, a unei inechităţi sociale poleită cu demagogice discursuri despre democraţie, la o desconsiderare a valorii umane, a „celuilalt”, la o paradoxală singurătate în mijlocul unei mase imense de oameni, o depersonalizare mediatică şi o individualizare exacerbată, pe scurt, la o umanitate schizofrenică. Registrul soluţiilor acestei gândiri este indiscutabil epuizat.

Cu totul altfel se prezintă realitatea designată de gândirea formată în creuzetul Scripturilor, a unei istorii a evreilor. Pentru evreu la început nu era un principiu, ci o Persoană, era Dumnezeu. În Psalmi şi în profeţi ori de câte ori este evocat Dumnezeu ca şi Creator, aceasta se face în contextul unei judecăţi, a prezentării aceluiaşi Dumnezeu ca şi Judecător. De aceea, evreul era educat ca fiind responsabil cu faptele, vorbirea şi motivaţiile sale tocmai în faţa Creatorului. Această gândire responsabilă faţă de Cel ce este la început creează  o altă societate, o altfel de istorie, o altă personalitate, un alt destin.

Tocmai caracterul responsabilităţii faţă de justiţia Creatorului se împleteşte cu istoria evreilor pe aripi de belşug dar şi în cruntă pedeapsă. O întreagă istorie a unui popor vine să certifice greutatea rostirii de Creator a binecuvântării şi blestemelor acestui popor. Dumnezeul Cel Viu, Creatorul nu se lasă îngropat în cenuşa de la Auschwitz! Zilele pe care le trăim ne confirmă că răspândirea, ca blestem, a unui întreg popor în lume nu este ultimul cuvânt al istoriei şi, implicit, al Creatorului.

Bogăţia invenţiei sau de ce lucrurile atât de bine ştiute sunt cele mai puţin cunoscute

În ceea ce credem că stim, că e superfluu, zace o bogăţie tăcută, dar nicidecum mută, despre realismul magic, vibrant, al originilor mult, mult mai colorate decât ni le imaginăm noi.

În sprijinul acestui efort de emancipare faţă de atotsuficienţa zilei de azi vine cartea lui Meir Shalev, Beginnings. Reflections on the Bible’s Intriguing Firsts (Harmony Books, 2011).

Prima moarte din Biblie nu are cauze naturale. Primul plâns nu e unul al unui nou născut, a unui părinte sau al unui îndrăgostit. Primul vis din Biblie nu e visat de o importantă figură a istoriei evreilor, ci de un marginal rege filistean. Primul sărut  nu e unul al unui îndrăgostit, ci e unul al unui tată încercat. Prima apariţie a cuvântului “dragoste” nu este despre dragostea dintre un bărbat şi o femeie, sau a unei mame faţă de copilul ei, ci apare în contextul dragostei unui tată.

Iată o degustare din atmosfera atât de seducătoare a unui evreu care îţi povesteşte Biblia şi o face cu atâta stil încât îţi dai seama că de fapt o ştii prea puţin.

Distrugerea/arderea cărţilor poate fi văzută astfel ca o purificare, o anihilare a unei memorii colective/individuale. Cărţile sunt distruse tocmai pentru ca ele sunt instituţii ale memoriei, ale unei anumite identităţi.

Acesta este subiectul unei cărţi foarte documentate, cea mai bine scrisă carte a acestei teme (după spusele lui Noam Chomsky). Este vorba de A Universal History of the Destruction of Books. From Ancient Sumer to Modern Iraq (Atlas & Co., New York, 2008), scrisă de Fernando Baez, directorul Bibliotecii Naţionale din Venezuela.

O foarte posibilă explicaţie a distrugerii cărţilor este oferită de autorul cărţii prin apelul la miturile apocaliptice.

Istoria religiilor ne spune că atunci când istoria se sfârşeşte, eternitatea începe! Tocmai această paradigmă a distrugerii prezentă în mai toate miturile supravieţuirii sfârşitului (să ne aducem aminte de Ragnarok-ul scandinav, de sacrificiile ritualice aztece, de apocalipsa iudeo-creştină, de anunţurile repetate ale oracolelor sibilice despre sfârşitul Romei şi naşterea unei lumi noi), acest model mitic are menirea de a transforma atât omul cât şi cosmosul în reconectarea/reconcilierea cu sacrul. Prin distrugere se împlineşte ritualul purificării/consacrării/restaurării arhetipului echilibrului universal.

De obicei distrugerea cărților are câteva etape: excludere, cenzură, devalorizare și, în final, distrugere. Avem și forme mai rafinate de distrugere a cărților, cum ar fi combatarea discriminatorie (o formă de cenzură) și furtul comercial (o formă de devalorizare). Aculturarea sau transculturarea  prevăd impunerea unei culturii pe corpul uneia vechi și transplantul noii memorii într-o anumită societate (este ceea ce au făcut naziștii sau maoiștii). Noua societate are o listă ”sfântă” de cărți care trebuiesc studiate și una neagră, a celor care trebuie exterminate.  Aceste forme de distrugere a cărților prin care se reinventează istoria – omul- societatea se întâlnesc în totalitarismul politic/ideologic, în tentațiile colectiviste, în formarea utopiilor milenariste, în despotismul servil și cel birocratic, chiar și în societățile democratice.

Un lucru tulburător îl descoperim atunci când se ridică întrebare: ”să fie oare ignoranţii cei mai mari dușmani și piromani sadici ai cărţilor”?

It’s common error to attribute the destruction of books to ignorant men unaware of their hatred. After twelve years of study, I’ve concluded that the more cultured a nation or a person is, the more willing each is to eliminate books under the pressure of apocalyptic myths. In general, biblioclasts are well-educated people, cultured, sensitive, perfectionists, painstaking, with unusual intellectual gifts, depressive tendencies, incapable of tolerating criticism, egoists, mythomaniacs, members of the middle or upper classes, with minor traumas in their childhood or youth, with a tendency to belong to institutions that represent constituted power, charismatic, with religious and social hypersensitivity. To all that we would add a tendency to fantasy. In sum, we have to forget the stereotype of the savage book destroyer. Ignorant people are the most innocent (p. 18).

Iată doar câteva exemple din istorie:

• faraonul și poetul Akhenaton din Egiptul antic a cerut ca toate cărțile dinaintea lui să fie arse pentru ca să prevaleze scrierile sale despre Aten, noua zeitate supremă;
• Li Si, consilierul împăratului chinez Shi Huang, propunea distrugerea tuturor cărților care făceau apologia tradiției, a întoarcerii spre trecut;
• marele filosof Lao Tzu spunea în ”Tao Te Ching” la capitolul 19: ”eliminați înțelepții, îndepărtați intelectualii și asta va fi mult mai folositor poporului”;
• Platon a încercat să ardă cărțile lui Democrit și chiar și-a ars propriile poeme atunci când l-a întâlnit pe Socrate;
• poetul roman  Statius a cerut ca la moartea tatălui său, scrierile lui să-i fie arse;
• misticul evreu Sabbatai Zevi spunea că trebuie distruse Scripturile pentru că astfel va începe noua eră promisă în vechime;
• tot în mijlocul poporului Cărții îl găsim pe rabi Naaman din Bratislava: ”a arde o carte este ca și cum ai aduce o lumină lumii!”;
• cardinalul spaniol Jimenez de Cisneros, fondatorul Universității Complutense din Madrid, inițiatorul și finanțatorul primei Biblii poliglote,  (greacă, ebraică, caldeeană, latină), acest extraordinar om de cultură a ars cărți islamice în Granada;
• Juan de Zumárraga, creatorul primei biblioteci din Mexic, a ars o grămadă de codexuri aztece;
• un om care se prezenta pe sine tolerant, David Hume, recomanda să fie arse toate cărțile de metafizică;
• chiar Borges, într-un eseu autobiografic, nu ascunde faptul că a vrut să își ardă cărțile sale timpurii, toate exemplarele tipărite, dacă ar fi avut suficienți bani să le cumpere…

Bun. Nu ai dreptul să comentezi idealul vieţii altora! (Şi totuşi, imersarea placidă în mlaştina petrecerilor bahice şi lascive poate fi o alegere, însă una care nu se supune criteriului raţionalităţii, prin care se zice că omul e oleacă mai diferit de animale.)

Dar îs nelămurit totuşi: ce sărbătoreşti prin “distracţie la maxim”? Ce legătură are celebrarea naşterii lui Isus Hristos cu risipa de calorii ale mişcărilor tribale, accesorii absolut necesare pentru o fiinţă emancipată din mileniul nostru? Ce fir leagă suferinţa alungării şi prigonirii părinţilor Domnului de către conducători habotnici şi vanitoşi cu îmbuibeala comodă şi suveranitatea maximă asupra telecomenzii/mouse-lui, prin care omuleţul hipermodern îşi reclamă împărăţia? Celebrare a întrupării Celui sfânt prin salbe de desfrîu? Primire a Mântuitorului cu “ofranda” exacerbării adicţiilor prin care maleficul ţine umanul în temniţa viciilor?

Poate că ar trebui refăcute acele recesăminte cu privire la opţiunile religioase ale populaţiei. Marea majoritate celebrează Naşterea Domnului cu nimic mai diferit decât o banală şi insipidă zi cu care un ateu trebuie să facă faţă nonsensului acestei vieţi. Poate că e totuşi o diferenţă -  avem o zi-două  libere şi ne bucurăm de mai multă mâncare şi băutură decât de obicei. De aceea, la câte asemănări sunt între creştinii nepracticanţi şi ateii practicanţi (care o fi diferenţa?), nu e de mirare că Domnul a avertizat că mare e poarta şi lată e calea care duce la pierzare…

La ce folos naşterea Mântuitorului dacă ea este doar un bun pretext pentru aceeaşi circularitate a adicţiilor, pe care le consumăm doar pentru a ne îngroapa pentru câteva momente sentimentul de deşertăciune? Unde este bucuria întâlnirii Creatorului înfăşurat în chip de om? Cât timp ne petrecem ca să pricem ceva din marea taină a întâlnirii infinitului într-un boţ de ţărână? De ce ne amputăm imaginaţia, limitându-ne doar la instictul cu care un animal îşi caută hrana? Unde ne este muzicalitatea inimii, tandreţea care te cuprinde când te gândeşti la naşterea unui copil, durerea cu care contemplăm moartea, speranţa ce o transcende? De ce lăsăm duşi de valul amneziei colective doar ca să uităm propriile lupte interioare?

Oare cât din aburii distracţiei de Crăciun ne ajută să devenim mai mult oameni? …

Iată că s-au despărțit “iremediabil” moleculele care alcătuiau ființa biologică numită Christopher Hitchens.  El a fost unul dintre cei care şi-a dedicat viața” combaterii efectelor perverse ale teismului, (…) care a încercat să-şi lumineze semenii oferindu-le raţiunea”. Ei bine, vorba evreului, niciun șmecher nu scapă de moarte! Și Ch. Hitchens, cu toată povara raționalității sale, a trecut linia imensei absurdități care reprezintă moartea, dezintegrarea atomilor, privarea de memoria adunată “în van” și imersarea lor anonimă într-o “indiferență eternă”. Iluminarea adusă de încă un mesia al rațiunii e stinsă de întunericul perfid în care ne atrage, asemenea unui vacuum, credința atee. ”Excesul” de rațiune cauzează întotdeauna efectul pervers al mutilării și repulsiei față de rațiunea abuzată de atâția eliberatori ”binevoitori” (găsiți exemple câte doriți de-a lungul istoriei filosofiei).

Cel care s-a străduit atât de mult să lumineze ” ignoranții împotmoliți în mocirla credinței în Dumnezeu” nu a fost în stare să realizeze regula simplă și de bun simț că respingerea bășcălioasă și caricaturizarea pot fi dovezi ale unei forme de inteligențe, dar în nici un caz nu fac dovada unor argumente raționale.

Citind laudele post-mortem aduse lui Hitchens, atâtea cuvinte de apreciere și respect, de compasiune și chiar de eroificare, mă apucă și pe mine admirația văzând la atâția atei strategii soteriologice, aproape religioase, de valorificare a vieții anumitor oameni.

Și totuși, Christopher Hitchens geniu? Şi încă unul pustiu?

1. Oare câți dintre cei care îi aduc atâtea omagii au fost în stare să facă o analiză a discursului/retoricii lui Hitchens, analiză a retoricii desprinse atât  din cârțile lui cât, mai ales, din ”spumoasele” lui confruntări? Într-o istorie contemporană a erorilor de argumentare, a ”cum să nu”, eroul nostru își are un loc binemeritat. Întotdeauna sofiștii au știut să facă entertainment și să vrăjească mințile mai slabe!

2. Geniu…  al bășcăliei? Hm, dacă e vorba de bășcălie, eu, cel puțin, prefer autorii de muzică hip-hop!

Vorba lui Dyo, care a spus-o cum nu se poate mai direct:

Respect pentru Hitchens? Păreri de rău pentru absenţa diatribelor sale batjocoritoare la adresa lui Dumnezeu? Să fim serioşi! Chiar dacă s-ar fi convertit pe patul de moarte – la fel de improbabil pe cât este ca eu să câştig la loterie – moştenirea lui “liber-cugetătoare” rămâne. A lăsat în urmă o mare de oameni care l-au divinizat de-a binelea şi îi culegeau de pe buze fiecare cuvinţel genial, care i-au ingurgitat pe negândite băşcăliile la adresa religiei. Nu pot să nu observ, frunzărind puzderia de clipuri de pe youtube în care apare dumnealui, că adesea genialitatea sa era văzută în sarcasmul şi aciditatea cu care îşi bătea joc de creştinism în special [...]. O genialitate a batjocurii, a replicilor ofensatoare, a demolării argumentelor opozanţilor prin trivializarea lor într-un discurs ce nu se deosebea uneori de genul stand up comedy. A fost o vreme când numărai geniile pe degetele de la o mână; astăzi, vorba lui Baranga, geniul poate să fie detectat şi în măiestria gestului golanului din tramvai care îţi şuteşte portofelul în înghesuială. Avem genii care ştiu să facă minuni cu mingea la picior; de ce nu am avea şi genii care să facă din batjocurirea lucrurilor sfinte o artă? (No respect for Christopher Hitchens – sublinierea îmi aparține)

În valul mulțimii care își plânge însigurarea, pretext pentru auto-flirtul cu senzația genialității, găsesc câte un Hitchens cam la fiecare colț de stradă.

• Cinismul,

• rebeliunea dandy,

• credința în necredință,

• adorația superficială a raționalității care să acopere propriile inconsecvențe,

• cauterizarea sensibilității prin consumul adictiv de ironie și persiflare (prietenii și psihologii știu de ce!), de multe ori tocmai în numele sensibilității,

• energica deconspirare a ipocriziei altora cu vocea profetului care-i mut în propria casă,

toate acestea fac ca aproape orice om din epoca noastră să devină, asemenea lui Ch. Hitchens, un ”geniu pustiu”. Nicicând în istorie nu am văzut ca adorația turmei să fi avut o oglindă atât de mincinoasă în care să se admire! Să-i dăm mass-mediei ce-i aparține!

Așadar, după ce moare încă un fals mesia, va trebui să nădăjduim că timpul va descoperi atât angoasele și zbaterile umane din spatele imaginii publice a acelui fals mesia, cât și insațiabila dorință a masei de a-i oferi gratuit speranțele și propria admirație celui care are gura mai mare.

Pentru cei care vor să salveze ceva timp, recomand analiza lui Alvin Plantiga, profesorul de logică ce devoalează părțile deloc fotogenice ale pretențiilor prezentate atât de glamuros prin media:

The Four Horsemen also claim that religious belief is unreasonable and irrational, as silly as believing in the Spaghetti Monster or Superman, or maybe even the Green Lantern. Their claims are loud and strident. They propose to deal with their opponents not by way of reasoned argument and discussion, but by way of ridicule and “naked contempt” (see footnote 16 in chapter 2). Why they choose this route is not wholly clear. One possibility, of course, is that their atheism is adolescent rebellion carried on by other means. Another (consistent with the first) is that they know of no good reasons or arguments for their views, and hence resort to schoolyard tactics. In terms of intellectual competence, the new atheists are certainly inferior to the “old atheists”—Bertrand Russell and John Mackie come to mind. They are also inferior to many other contemporary but less strident atheists—Thomas Nagel, Michael Tooley, and William Rowe, for example. We may perhaps hope that the new atheists are but a temporary blemish on the face of serious conversation in this crucial area. (Plantinga, Alvin. Where the Conflict Really Lies : Science, Religion, and Naturalism . Oxford University Press, 2011, x-xi)

Ceea ce găsesc tragic este că un pretins iubitor al iubirii a respins înverșunat mîinile care s-au lăsat străpunse de răutatea umană ca să ofere cu adevărat iubire. Cel care a militat atât de mult pentru demnitatea și valoarea ființei umane a ratat complet semnificația întrupării, a dovezii clare că Dumnezeu e aproape, e cu noi! Nu ne mai rămâne decât să așteptăm ziua când fiecare își va primi răsplata pentru fiecare cuvânt pe care l-a spus în viața aceasta! Cu adevărat, aceasta e o versiune mult mai rațională decât întunericul injust în care Ch. Hitchens a crezut!

TWO TV hosts claim they ate chunks of each other’s flesh because they wanted to find out what human meat tastes like in front of a studio audience. (The Daily Telegraph, December 20, 2011)

… să mai vorbim de progres moral atunci când canibalismul e tratat fancy, fără condimente, de omuleți în costum și cravată? Uite cum ne mâncăm unii pe alții, la propriu! Cum să nu ai nevoie de un Mântuitor când vezi pe ce culmi ale ”progresului moral” au ajuns oamenii “evoluati”? Ceea ce părea doar un artificiu retoric în devoalarea consecințelor asumării ateismului devine fapt real, eveniment cotidian celebrat la televizor, parte a pedagogiei răului cu care copiii noștri vor trebui să se obișnuiască!