Câteva dintre aceste poveşti erau de provenienţă evreiască pentru că trăiam într-o zonă cu o puternică tradiţie evreiască care mai mai că era să se transforme pe 7 aprilie 1944 într-o republică comunistă evreiască . Ţin minte povestirile părinţilor mei despre evreii care dădeau culoare şi vitalitate culturală târgului Botoşanilor. Vedeam în stilul lor de a trăi, de fi împreună, de a vorbi, de a plânge şi râde o înţelepciune împachetată în simplitate şi simbolism nesofisticat, garnisite cu un umor şi tristeţe cuprinse într-o alchimie parcă nemaintâlnită la niciun popor.

Am redescoperit recent una dintre aceste povestiri – Oyfn veg shteyt a boym (Undeva, lângă un drum, era un copac), scrisă de evreul bucovinean Iţic Manger, cu o muzică compusă de polonezul Philip Laskowsky, în interpretarea celor de la Pressburger Klezmer Band şi cu o animaţie rusească (Metronome Films au o întreagă serie de animaţii pentru cântece de leagăn din mai multe culturi din lume).

Să sintetizez  poemul/cântecul de leagăn idiş:

Lângă un drum se află un copac, îndoit și pustiu pentru că toate păsările din copac au zburat departe, în toate zările. Copacul e lăsat singur, abandonat în furtună. Un copil o roagă pe mama sa să nu îi stea în cale pentru că el vrea să se transforme într-o pasăre, să zboare spre copac şi  să-l aline în timpul crivăţului cu o melodie frumoasă. Mama plânge cu lacrimi amare şi povăţuieşte copilul să nu se ducă la copac pentru că ar putea îngheţa. Copilul însă rămâne ferm în dorinţa sa de a deveni pasăre şi să zboare spre copac ca să-l cunoască. Mama strigă după Iţik să ia o eşarfă, haină şi căciulă ca să nu răcească şi să devină un  oaspete printre cei morţi. Iată însă că toate hainele puse de mamă îl împiedică pe copil să zboare. Prea multe lucruri de protecţie pe trupul lui slab şi plăpând! Dragostea mamei pentru copil nu îi permite acestuia să devină o pasăre şi să zboare spre copac. Lângă un drum se află un copac, îndoit şi pustiu pentru că toate păsările au zburat departe…

Cântecul e un simbol nu numai al durerii părinţilor care trebuie să se confrunte cu pofta nestăvilită a copilului de -şi rupe legăturile cu leagănul, de a explora lumea, de a se avânta în cunoaşterea ei, ci poate fi o expresie lirică a durerii milenare a evreilor de a reveni la copacul părăsit din Sion. 

Oare societatea hiperprotectivă de azi, dominată de frenezia controlului, a propriei securităţi, a confortului şi stimei de sine exacerbate nu are ceva de învăţat de aici? Protecţia coplişitoare poate frânge aripi. De la protectia paternala/maternala de odinioara am trecut la hiperprotectia egocentrata a vremurilor noastre. Dar mai avem aripi ca sa zburam, tarmuri care sa ne atraga, idealuri si iubiri de iubit? Sâmburii renaşterii pot germina doar când ne rupem de confort iar regăsirea e condiţionată mai întâi de asumarea abandonului/distanţei!

În animaţia ce însoţeşte melodia mi se pare foarte frumoasă imaginea de la final (minutul 3), unde copilul este cel care o ţine pe mama sa într-o grijă protectoare. Este imaginea care îmi declanşează mecanismul paralelismului pe care îl văd în relaţia cu Dumnezeu: Dumnezeu i-a purtat pe evrei pe aripi ocrotitoare când i-a scos din Egipt iar după darea Legii evreii trebuie să Îl poarte pe Dumnezeu …

Our faith is much more messy, more gray, than we like to put on. What if the mess is holy?…What if the mess is not something to ‘fix’. (A.J. Swoboda, Messy: God Likes It That Way, Kregel Publications, 2012, p. 8)

Frankly, I sometimes worry that people sell Christianity because they’ve conjured it up in their mind as this solution that’ll fix the mess of our life like some kind of drug with the long commercials. Jesus becomes almost therapeutic; like a vapor rub. With few to no side effects (that we know of)… But, honestly, my life is way messier after I started following the Jesus I met that it was before. (p. 14)

Christianity offers us brilliant insight into messes. That maybe death is no more than the sunset of hopelessness, and resurrection the sunrise of hope. we call this God’s kingdom. (p. 16)

Jesus asks people to be past tense people in the present for the future. (p. 21)

The Gospel is Jesus eating really really good food with really really bad people. (p. 33)

We begin to see the Spirit at work in the church when we choose to take our idealized views of what church should be, with all of its holy trappings, out into the backyard and shoot them between the eyes. (p. 36)

Trust is what God resurrects when our security dies. (p. 39)

Paul could have started one church, stayed, grown it to be a megachurch, and been invited to speak at all the best pastor’s conferences. But he didn’t. He started a church, brought people to faith, then left… But, he had to be gone. It was brilliant because, had he not done that, they would have done to him what we do to pastors today. They would have started to worship Paul instead of Jesus. (p. 46)

Communal prayer is authenticated when the person you are praying with knows all the dirt on your life. All of it. (p. 53)

God seems to be the sort of God who likes to move down the ladder of success for the greater purpose of redemption, to die in our shoes. (p. 58)

Jesus gets humanity in a really special way that the other gods can’t. Prayer is way easier when you know you’re talking to someone who, like you, got in trouble for peeing on the sofa and not in the toilet. I can pray for that guy… It’s the very beauty of God in the flesh that makes the gospel, the story of Jesus, so intriguing. Isn’t it? Because God in the flesh has experienced the worst of everything we have had to experience. (p. 60)

God is closer to you than you are to yourself. (p. 64)

Conversion might take a second. But salvation takes a lifetime. (p. 73)

If we can’t make God love us more by doing really good things, then we can’t make God love us less by doing really bad things. (p. 76)

Sure, God hates sin. But I’m rather sure God hates sin the same way I hate dirty diapers. I’ll always hate their diapers, but I’ll never confuse the diaper with the baby. (p. 84)

Christian spirituality goes wrong when we compare all the things we are good at with the world’s sin. (p. 98)

You know you have created God in your own image when God approves of everything you do. (p. 110)

Jesus did have revenge. On everyone. It just looked different than our concept of revenge. The human version of revenge looks like retaliation. But, Jesus’ revenge is very different. He called it resurrection. His way at getting back at the world for killing Him was by being raised from the grave. (p. 114)

Because we can touch it, feel it, and flip through it, we accept our Bible as our personal Lord and Savior and turn it into our God. (p. 133)

Christians are repentant atheists. (p. 146)

Worrying about what God’s will is often keeps you from doing God’s will. (p. 161)

Dar în cele din urmă eu prefer varianta originală.

1. Coincidentia oppositorum

Ateii militanți și fanaticii religioși se întâlnesc tocmai în acest punct comun: pentru a fi Dumnezeu, El trebuie să acționeze exact conform comanditarilor umani. Pentru unii Dumnezeu este prezent chiar și acolo unde El așteaptă acțiunile banale ale omului; pentru alții El este absent chiar și acolo unde a vorbit mai răspicat ca oriunde. Dacă învie, vindecă, dă prosperitate, securitate, confort, atunci  se merită să continui cu rugăciunile, e o afacere bună. Atunci L-am transformat pe Dumnezeu într-un idol convenabil! Dacă nu răspunde la ordinul răspicat pe care il dăm, dacă nu vindecă, nu învie, nu mișcă nici măcar un fir de păr atunci când îl provocăm să ne dovedească prezența, atunci e un simplu artefact al unei epoci istorice trecute, demodate, un virus al minții, o idee periculoasă. Atunci L-am transformat pe Dumnezeu într-un monstru convenabil, care prin caracterul lui întunecat și răuvoitor ne face să ne simțim mai buni, mai albi și bine intenționați!

Un Dumnezeu sufocant, polițist nemilos, duhul obedient ce așteaptă porunca lui Aladin, nicidecum unul în care să te odihnești, este contraoferta unora la Dumnezeul altora, suspectat în toate cele, inert, lipsit de putere, adormit, mort de-a binelea.

Ne place un Dumnezeu care capătă propriile noastre forme culturale, care se mulează cuminte pe configurațiile noastre mentale – de la cinismul fancy al hipsterilor, al căror plezirism cool și confort egocentric nu se merită a fi deranjate de principiile morale ale lui Dumnezeu, la paternalismul vindicativ și răzbunător al celor ce nu mai au niciun fel de așteptări în această viață.

Este uimitor cât de mult se vorbește în numele lui Dumnezeu. Mai nimeni nu vrea să îi recunoască acestuia dreptul de a vorbi dar și de a tăcea, de a vindeca dar și de a lăsa boala să își facă de cap, de a proteja, dar și de a lăsa accidentele să se întâmple, de a transforma ura în iertare și dragoste, dar și de a lăsa oamenii să culeagă roadele propriilor porniri rebele. Nu se cade a capitaliza suferința inocenților pentru a-l acuza pe Dumnezeu atunci când El alege să tacă chiar și când ar avea prilejul de a ne deconspira neiertările, cruzimile, nedreptățile, ura, lipsa de iubire, adică de a ne descoperi ipocrizia …

Dacă ar oferi învieri la pachet în familiile ateilor, la simpla lor cerere fugară/malițioasă/zeflemitoare, oare aceștia și-ar schimba cu ceva gândirea, simțirea, atitudinea față de rolul lui Dumnezeu în univers și în viața oamenilor?

Pe de cealaltă parte, un semn clar pentru o sectă/religie fanatică este modul absolut, lipsit de orice rezervă, în care se clamează faptul că Dumnezeu va răspunde cu necesitate la orice cerere a celui ”credincios”. Decența ne spune că într-un dialog trebui să îi acordăm interlocutorului dreptul de a nu răspunde la toate alegațiile noastre. Minunile care se fac în cadrul naturii nu implică cu necesitate ca excepția să devină noua regulă doar pentru că am găsit cheia succesului acestei modificări. Nici Isus nu a făcut învieri și vindecări non-stop, chiar dacă cererile ar fi fost aproape nelimitate. O minune care are loc poate revigora credința mea în caracterul lui Dumnezeu, dar  aș fi un idolatru să aștept minuni la fiecare secundă. Există o savoare a așteptării, o tensiune către o întâlnire întârziată, pentru că acestea fac ca credința să fie cu adevărat provocatoare, umanizatoare, înțeleaptă și făcătoare de bine prin purificarea ce se produce în cel ce așteaptă.

2. Arena patologiilor în numele lui Dumnezeu

Am șocat un păstor al unei biserici spunându-i că dacă un psihiatru ar veni prin biserică, acesta și-ar găsi foarte mulți pacienți. Să fim serioși,  cu cât crește o anumită valoare cu atât crește riscul ca ea să fie confiscată de plagiatori, falsificată. Riscul schizofreniei, adică al rupturii dintre realitatea vieții private și cea socială este imens tocmai în cadrul unei comunități care a fost creată ca mediu vindicativ al acestei boli, ca loc în care păcatele/lipsurile/erorile/deviațiile bolnăvicioase să fie corectate printr-o terapeutică a confruntării, iertării și dragostei.

Dacă ne vom uita la folosirea lui “Dumnezeu” în spaţiul public vom vedea cum acesta acoperă o întreagă arie a patologiilor atât de omenești:

- inflaţia rostirii (lingvistica) care sărăceşte prezenţa (ontologia).

Modernitatea noastră târzie ne învață că discursul premerge realităţii şi chiar o determină! Cruntele deviaţii ale fineţurilor dezbaterilor teologice (care au avut drept finalitate “omorârea lui Dumnezeu” – în varianta occidentală sub numele teologiei liberale iar în varianta orientală sub imensitatea “sfintelor şi evlavioaselor teologhisiri patristice”, instanţiate însă de generaţiile moştenitoare în simulacru pur) şi-au sfârşit potenţialul semantic al jocului lingvistic în crunta pragmatică a jocului simbolic. Ex:  de la “fă ce spune popa şi nu ce face el” am ajuns la “spune ce zice popa (că aşa e frumos şi dă bine), dar fă ce face popa (că doar suntem oameni, cu slăbiciuni şi nevoi)”. Este foarte înşelătoare şi zădarnică invocarea divinităţii pentru a împlini săţios limitele pe care nu le vrem corectate de către ea.

Medicament: mare lucru e să nu te “lauzi” cu Dumnezeu atunci când nu Îl “ai”. Şi mai mare lucru e să-L cunoşti şi să-L simţi pe Dumnezeu în liniştea sufletului şi a relaţiilor directe cu semenii fără a te supune circului de imagini şi lumini ale pieţei care vinde şi cumpără semnificaţii.

- repetiţia unei absenţe care ne obsedează.

Dacă “până şi ateilor le e dor de Dumnezeu”, cu cât mai mult îl invocă cel ce poate stoarce o asigurare în plus de la capricioasa viaţă cu ascunzişurile şi incertitudinile ei. Cine ar cumpăra o marfă care nu se vinde, adică o credinţă într-un Dumnezeu care să nu fie dator vândut creditorilor religioşi, o credinţă care să nu-ţi aducă un câştig în jocul hazardului? Nu cred că ar strica o rediscutare a “pariului ” lui Pascal în termenii stricţi  ai Evangheliei (non-morali, non-pragmatici, pur devoţionali), a seminţei care trebuie să moară ca să aducă roadă sau a invitaţiei de a lua în fiecare zi crucea şi ruşinea credinţei într-un Dumnezeu care şi-a trimis Fiul la moarte pentru a salva nişte oameni nebuni, păcătoşi şi necredincioşi.

Medicament: chiar şi în boală sau în tot felul de nedreptăţi suferite, să nu uităm că un suflet sincer este preţuit întotdeauna în faţa Celui ce ne-a plămădit şi ne cunoaşte cel mai bine sensibilităţile, durerile, gemetele.

- cupolă a frustrărilor şi bolilor, a mediocrităţii şi ipocriziilor.

Dacă C. V. Tudor şi Gigi Becali figurează (cuvânt cu o largă semantică) în ochii populaţiei printre figurile celor mai  creştini români, atunci e clar ce fel de popor avem şi cât de “creştin” este el.

Medicament: ia-L pe Dumnezeu în serios, chiar şi (sau mai ales atunci) când El tace! Terapeutica lui Dumnezeu constă, în prima etapă, într-un crud diagnostic, pe care însă El are decenţa să ni-L spună în şoaptă şi personal, nicidecum public. Decenţa şi modestia pot fi calităţi care ne păstrează întregi şi sănătoşi în spectacolul schizofreniilor.

Chiar dacă nu îmi pot depăşi limitele trăirilor mele umane, încerc un efort de imaginaţie şi îmi închipui că pe Dumnezeu îl deranjează invocarea Lui atât de obsesivă, vituperantă, patologică, repetitivă şi comanditară. Cred că şi pentru El este valabilă vorba că arta de a plictisi este să spui totul (mai ales când acel “tot” este superficial). O smerenie autentică e incomensurabil mai preţuită în ochii lui Dumnezeu decât înşirarea robotică a mătăniilor/rugăciunilor/versetelor bolborosite.

3. Terapia echilibrului

Consumăm prea mult nebunia de a ne minţi, de a ne înşela atât de mult aşteptările umane de bunătate, dragoste, iertare şi respect prin ori prin consum psihotic al unor păreri despre Dumnezeu, bazate pe dorințe idolatre, ori prin pedagogia răului pe care o ingurgităm când ne expunem avalanşelor de deşeuri de pe canalele media. Cruzimea ştirilor parcă ne predispune tot mai mult utopiilor artistice, de divertisment şi publicitare ale corporaţiilor avide de  sufletele “targhetate”…

Și pentru bolnavi și pentru cei ce se cred sănătoși, pentru puternici sau slabi, extrem de senzoriali sau de abstracți și spirituali, pentru fiecare tipologie umană Dumnezeu este un leac, unul care ne face mai umani prin asemănarea cu El:

leac al lipsei noastre de umanitate prin modul în care un Dumnezeau a suferit și murit ca om;

leac al neputințelor, bolilor, morții prin moartea vindicativă, răscumpărătoare pe care a suferit-o Hristos;

leac al răutații noastre prin tăcerea și răbdarea de a nu ne răspunde după cum am merita, ci de a aștepta nu o mână rece ci una caldă, nu un glas arogant ci unul frânt, nu o inimă plină de sine ci una care se deschide către alții;

leac al lipsei de dragoste prin dragostea pe care ne-a arătat-o unor trădători dispuși a-L călca în picioare, a-L înjura, al schimonosi, a-L batjocori, a-L persifla cu superioritățile noastre impotente;

leac la absurditățile, fanatismele, dezechilibrele noastre cognitive prin echilibrul unei vorbiri alternate cu tăcere, a unei dragoste ce promite restabilirea dreptății, a unui intelect care își va face simțită prezența nu doar în suflet ci și în cutremurarea din temelii a tututor elementelor ce alcătuiesc realitatea noastră fizică, cosmică;

leac al necredinței în El prin înviere, mormântul gol și promisiunea că ve reveni, re-aranja realitatea noastră în coordonate mult mai bune decât cele prezente…

Sunt însă copii care aleg să fie disciplinați, investesc timp, efort și pasiune în crearea unor performanțe remarcabile. Mulți dintre aceștia sunt anonimi, retrași în lumile unde creează, dansează, cântă, inventează. Însă unii ajung celebri, nu doar prin munca lor ci și printr-un concurs de oportunități/șansă sau relații fericite.

Un film despre astfel de copii hăruiți și munciți este First Position.

Câți își vor irosi/își vor fi irosit timpul anost, mort, de hibernare în pântecul consumismului, în favoarea unui timp fecund, al devenirii de sine?

În timp ce unii își irosesc viața consumând visele altora, alții își ”irosesc” viața ca să își realizeze propriile vise! Ăsta poate fi un paradox de neînțeles al societății de consum: marea masă mediocră va avea dorințele prelucrate și împlinite de o minoritate a excelenței. Așadar, cu cât marea masă va rămâne tot mai egală în mediocritatea ei, cu atât mai mult minoritatea performantă își va stabili etaloane din ce în ce mai exigente. O fi și ăsta un progres!