Revoluţia pumnului în gură şi mitul alegătorului raţional

1. Să nu vorbim despre realitatea noastră ci doar despre ficţiunile lor!

Printr-un capriciu al “destinului”, nicidecum al binecunoscutei savurări româneşti a înjurăturilor, am butonat aseară, pe la 8 jumătate, pe Realitatea TV. Am fost surprins să îl descopăr pe Răzvan Dumitrescu având drept cină victima preferată, Traian Băsescu, în carne şi oase. Citind ştirile care curgeau pe ecran, am aflat de nişte “imagini şocante”, care vor fi comentate imediat de Dinu Patriciu, care va veni imediat după ce pleacă Traian Băsescu. Nu prea m-am dumirit: uitându-mă la o televiziune populară de ştiri, am ajuns să asist la scenarii suprarealiste, şugubăţ puse în scenă de nişte regizori dornici de happening-uri avangardiste?

În fine, reacţia lui Traian Băsescu la filmuleţul în care “pare” că loveşte un băieţel, a fost o reacţie prea umană. A fost om, nicidecum politician! Nu a negat vehement, nu şi-a lustruit impecabil imaginea ipocrită a politicianului “model”, a lăsat loc de interpretări, s-a dovedit vulnerabil!

Recunosc  şi eu (sau doar eu???) perversitatea de care am putut da dovadă, gândindu-mă că răspunsul lui (“nu ştiu, să văd imaginile, poate a înjurat”) e o recunoaştere indirectă a posibilităţii de a fi lovit copilul. În numele unor idealuri nobile,  managementul percepţiei şi a impresiilor s-a pus în funcţiune cu toate resursele sale mizerabile. Efectul Pygmalion (doritorii pot studia Pygmalion effect: the power of expectations/self-fulfilling prophecy, una  dintre problemele foarte interesante ale psihologiei sociale, dar cred că şi a moralităţii creştine), de împlinire a propriilor profeţii, scoate la iveală mizeria inimii noastre: preferăm să gândim rău despre semen! Este foarte uşor să condamni gratuit: presupune doar o lene a gândirii şi un orgoliu  excedentar dar camuflat/îmbrăcat în bunele intenţii!

Demenţa crucificării  este întotdeauna instigată de interesele înguste/oculte ale “elitelor” şi se oferă spre spectacol obscen mulţimilor gălăgioase. Mă surprind însă, de fiecare dată, deontologii şi moraliştii care îşi lustruiesc satârul cu atâta răbdare sadică. Ciudat paradox al “moralităţii”!

În fine, m-am pus în situaţia unui cobai cotizant şi am continuat lecturarea cursului de manipulare şi isterie/indignare colectivă. Nu m-au mai surprins luarea în derizoriu ale indignării unui specialist în trucaje ca Sobi Ceh, ale câtorva martori la eveniment, care au fost mult mai aproape de “acţiune” decât acvilinul Dinu Patriciu. Nu m-a mai suprins reacţia “de bun simţ” a lui Crin Antonescu, care a simţit nevoia de a mai da un ghiont bădăran unui om încolţit. Nu m-a mai suprins nici măcar şirul logic al argumentării lui Robert Turcescu: “dacă cineva m-ar fi acuzat că aş fi fost violent (cu un copil), aş fi sărit peste masă să-l iau, cu furie, de guler pe acuzator!”

M-a surprins “profesionalismul” jurnaliştilor de la Realitatea care au dat obsesiv, pe întreg ecranul, secvenţa de 20 de secunde, repetată timp de o oră şi ceva! În asemenea ritm, până şi scepticii “trebuie” să creadă ceea ce ochii văd şi mintea vrea să creadă! Parcă era o lege a comunicării de masă: o minciună repetată obsesiv ajunge să fie acceptată ca adevăr!

M-a surpins “curiozitatea” jurnalistică a celor de la Realitatea, care în trei ore de disecţie a “presupuselor agresiuni” ale lui Traian Băsescu, nu au vrut să afle, “la cald”, opinia lui Mircea Geoană, competitorul lui T B. Cred că înţeleg această “scăpare”, apelând din nou la imagini din istorie: în timpul execuţiei victimei în piaţa publică, nu e frumos să incomodezi călăul cu întrebări!

Scena finală a filmului suprarealist de aseară (26 noiebrie 2009) a fost oferită de ştirile de la ora 00. După dezbaterile acerbe din studio, mă interesa filtrul “obiectiv” al unei emisiuni de actualităţi. Doamna de la ştiri prezintă pe scurt întâmplările, cerând opinia celor trei invitaţi din studio. O doamnă (psiholog, dacă nu mă înşel) vorbeşte de efectul psihic pervers al atacului la imaginea unui om atunci când se folosesc personaje vulnerabile: femei, bătrâni şi copii. Apoi un alt invitat, la insistenţele insinuatoare ale prezentatoarei, răspunde că trebuie făcută o analiză lucidă, profesionistă a filmului şi văzut dacă nu cumva e vorba de un trucaj, doamna prezentatoare DE ŞTIRI concluzionează cu propria indignare: “dar e vorba de nişte fapte”! În momentul acela am închis televizorul. Am ajuns unde trebuia să fi ajuns de la început – revoluţia pumnului în gură, îndobitocit plenar de către mass-media!

Dimineaţă, mă întreabă cineva: “Marius, cum ai dormit, după o astfel de seară?”

Ce să-i răspund altceva decât: “Am dormit liniştit. Doar F.N.I.-ul lucrează pentru mine!”

2. Mitul alegătorului raţional

În faţa celor care au prins victima imorală ca să o aducă în piaţa publică, urmând a împlini o “dreptate” care îi acuza tocmai pe acuzatori, Isus Hristos îi îndeamnă la un mic dar eficace exerciţiu de conştiinţă: cine nu are păcat, să arunce primul piatra!

S-ar părea că “moraliştii” au preferat să se întoarcă la analizele şi discursurile lor. Era prea costisitoare privirea către sine!

Tocmai de aceea, pentru că “orice asemănare cu personaje din realitate este pur întâmplătoare”, vă fac o mică invitaţie la lectură: The myth of the rational voter: why democracies choose bad policies (Bryan Caplan, Princeton University Press, 2007). A se citi mai ales:

- capitolul 4: Classical public choice and the failure of rational ignorance;

- capitolul 5: Rational Irrationality;

- capitolul 6: From irrationality to policy.

Elegie de toamnă

Triumful prostiei sau despre “revoluţia bunului simţ”

Exordiu

“S-a stricat ceva în creierul acestui popor!” spunea zilele trecute Neagu Djuvara. Curat murdar! Mare dreptate are “boierul” român, venerabil exponent al poporului pe care-l compătimeşte (deh, ironică circularitate fatalistă)! Alături de el empatizează şi alţi “aristocraţi” ai gândirii, ca de exemplu Emil Constantinescu, Zoe Petre, Mircea Dinescu şi mulţi alţii.

Observând teatrul absurd al pasiunilor politice ale personajelor invocate, mă gândesc la un foarte perfid joc al imaginaţiei:  cred că este şocant fiorul care te cutremură în clipa în care îţi descoperi propriul chip în trăsăturile inferioare, grobiene şi nenorocite ale  oponenţilor, de la care priveşti cu superioritate. Nimic nou sub soare! De altfel, complotul prostiei globalizate asupra valorii şi libertăţii individului a fost deconspirat cu mult timp înaintea noastră. Însă este atât de trist faptul că cei care trebuie să “lumineze” şi să “deştepte” poporul sunt capabili de atât de multă prostire. Poate că nimic nu e mai dureros decât trădarea celor de la care aştepţi ajutor!

“În trecut, omenirea, mai exact Europa medievală, ghidându-se după valorile impuse de cărturarii ei, făcea răul, dar cinstea binele. Dar se poate afirma că Europa modernă, călăuzită de magiştrii ei care-i laudă frumuseţea impulsurilor realiste, face răul şi cinsteşte răul.” (Julien Benda, Trădarea cărturarilor).

O scurtă analiză

În vacarmul înjurăturilor generalizate din societatea românească, exerciţiile de luciditate par a fi condamnate unei ignoranţe maligne. Îmi asum însă riscul unui scurt moment de exigenţă.

Fiind un simplu cetăţean al României, dar unul destul de conştient de sine,  mărturisesc că în preajma alegerilor mă simt învăluit de multe plase amăgitoare pe care le aruncă politicienii prin discursurile lor. Tocmai de aceea, îmi pot lua răgazul unei analize a comportamentului şi discursului politic pentru a vedea dacă acestea se suprapun în configuraţia simbolico-faptică (adevărată sau înşelătoare) a unuia sau altuia dintre personajele politice. Cu alte cuvinte, ademenit de cursa ideilor şi a figurilor fotogenice, îmi pot împlini aşteptarea conturării unui profil uman pe care să-l creditez astfel încât să îi acord, prin vot, încrederea mea?

Să luăm spre analiză, de exemplu, oferta “revoluţiei bunului simţ” propusă de Crin Antonescu şi omuleţii cu “sânge albastru” şi “papioane europene” din politica noastră mioritică.

Aş trece peste discursul incoerent, ilogic, la nimereală, manelistic, nedemn de un fost profesor de umanioare, dar demn de analiză pentru elevii mei la Logică, argumentare şi comunicare (încep să îmi ridic serioase semne de întrebare văzând în jurul meu cât de apreciat a fost tocmai acest discurs “impecabil”, “bine articulat”, “seducător”).

Încerc  să trec peste injuriile la adresa decenţei pe care le provoacă aroganţa şi misoginismul “liberalilor”, misoginism declarat într-o manieră mitocănească cu mai multe ocazii.

M-aş opri doar asupra unei decizii politice în spatele căreia se disimulează un caracter uman:

“preşedintele PNL Crin Antonescu a declarat astăzi că exclude orice colaborare cu Traian Băsescu. El a adăugat că acesta este “răul cel mai mare” pentru România. PNL nu îl va susţine pe candidatul PD-L în turul al doilea al alegerilor” (declaraţie făcută la 23 noiembrie 2009, la o zi după turul I al alegerilor prezidenţiale).

Mă întreb: oare ce “bun simţ” şi probitate morală poate avea un om care vineri (20 noiembrie 2009) îl face “demagog” pe Mircea Geoană, spunându-ne tuturor că “nu va vota Geoană ca să scape de Băsescu”, pentru ca trei zile mai târziu să devină un susţinător declarat al “demagogului”?

Să presupunem însă că domnul Antonescu are dreptul să-şi schimbe poziţia (drept refuzat sistematic domnului Băsescu, acuzat în astfel de cazuri de impardonabilă incoerenţă). Certitudinea domnului Crin Antonescu îmi aduce aminte de paradoxul prostului, formulat de Georges Courteline:

„Numai idioţii n-au nici o îndoială.

− Sunteţi sigur ?

− Absolut sigur.”

Domnul Crin Antonescu face dovada unei prostii glamuroase (sclipitor/glamuros, l-au caracterizat unii!), a unui discurs care dă în diabet auditiv  (încercaţi să surprindeţi conexiunile logice, sintaxa, topica, etc., din discursurile sale ad-hoc, eu m-am chinuit şi nu le-am dat de capăt) şi a unor gesturi politice care îi trădează natura morală şi caracterială atât de gonflabilă. Domnul Antonescu a devenit în ultimele trei luni un produs media,  vandabil pentru amatorii de noutate şi deziluzii gratuite (vorba lui Putin când l-a caracterizat pe Obama proaspăt ales: “marile deziluzii vin din marile iluzii”!). Domnul Antonescu este un răsfăţat personaj politic dandy, care a fermecat o parte a “intelighenţei” româneşti în aceste alegeri prezidenţiale, răsfăţat cu calităţi de care nu dă dovadă (am fost foarte surprins văzându-l pe “crudul”, “glaciarul” şi “temutul” CTP dând dovadă de o nemaîntâlnită  căldură paternă faţă de acest  copil al ignoranţei senile).

De altfel, pentru a pricepe câteva dintre mecanismele cu care prostia perverteşte inteligenţa, parazitând-o, camuflându-se în umbra aerului său doct, pretenţios, superior, vă recomand Triumful prostiei (mic tratat despre prostia inteligenţei), scrisă de Belinda Cannone, profesoară de literatură comparată la Caen (Franţa). Un citat din această carte poate fi ilustrativ şi suficient de suculent pentru a onora invitaţia la lectură:

„Gulliver vorbeşte de «prostie a inteligenţei» [...]. De ce «a inteligenţei»? Nu e o contradicţie? Ba da, bineînţeles. Ce vrea el să spună? Vrea să spună că, dacă prostia ar fi mereu identică cu ea însăşi, am sfârşi prin a o repera şi am şti cu siguranţă s-o evităm. Dar prostia, ca şi omenirea, e inventivă. E inventivă în aceeaşi măsură ca inteligenţa şi creativitatea. Să fie ea… inteligentă? Nu tocmai, asta-i o reducţie. Dar să spunem că ea se înnoieşte agăţîndu-se de propunerile inteligenţei şi opunîndu-le noi baraje. [...] Aici e pericolul: prostia s-a înnoit, a adoptat idei care erau inteligente, adică vii, cu câteva generaţii în urmă şi care sunt pur conformism de peste cincizeci de ani.” (mai aveţi câteva citate spumoase AICI).

Mă îndoiesc de faptul că infuzia zilnică de politică îl face pe românul de rând mai cultivat în politică (definită ca arta compromisului pentru binele public). Dar am ajuns să mă îndoiesc şi de capacităţile de raţionare decentă, măcar minimală, ale celor “mai citiţi”. În ultimă instanţă,  alegerile din noiembrie 2009 mi-au dovedit faptul că politicianul poate prosti electoratul fără nici un fel de discriminare – pe omul simplu în aceeaşi măsură ca şi pe intelectual. Şi totuşi, întrebarea mea este: de ce intelectualii sunt/devin suspicios de uşor de fraierit? Cred că răspunsuri plauzibile pot fi insuportabila uşurătate a fiinţei şi oboseala cronică a unei exigenţe fisurate de orgolii.

Pentru a porni o “revoluţie a bunului simţ” trebuie să împlineşti o condiţie minimală: să dai dovadă de bun simţ astfel încât ea să fie “contaminabilă”. Altfel, devii un jalnic actor în jocul ipocriziilor!

Exigenţa integrităţii îmi cere, în cazul “revoluţiei bunului simţ”, un simplu test. Discursul furibund al liberalilor este  axat pe câteva dintre următoarele acuzaţii aduse lui Traian Băsescu:

1. are porniri despotice, fiind un adevărat dictator care periclitează frageda democraţie românească.

2. este un comunist

3. este o sursă permanentă de scandaluri.

Să le luăm pe rând:

1. Traian Băsescu este un dictator.

Mă întreb însă:

a) un dictator ar permite libertatea presei astfel încât un procent majoritar din presa scrisă şi audio-vizuală să îl înjure sistematic, aşa cum se întâmplă de când Traian Băsescu este preşedinte? Gândiţi-vă la partenerul liberalilor, Adrian Năstase: ce presă “liberă” aveam în timpul democraţiei sociale din 2000-2004!

b) un dictator poate fi suspendat din funcţia sa, fie şi numai pentru 30 de zile? (ironia face ca Traian Băsescu să fi fost suspendat pe motiv că a încălcat Constituţia, suspendare iniţiată de Ion Iliescu, cel care a încălcat grosolan Constituţia – a fost de trei ori preşedinte într-o ţară unde funcţia supremă poate fi deţinută maxim de două ori de aceeaşi persoană)

c) un dictator chiar nu poate dărâma timp de 4 ani un guvern ostil şi nu poate să pună guvernul pe care îl doreşte?

Logica simplă şi bunul simţ îmi spun că acuzaţia adusă este lipsită tocmai de “bun simţ”!

2. Traian Băsescu este un comunist.

El însuşi a recunoscut că a fost membru al PCR-ului, cu o mică completare: nu mai este comunist, aşa cum au rămas, în structura lor intimă, mulţi liberali şi “parteneri” social democraţi ai liberalilor, cei care se proclamă reprezentanţii adevăratei “drepte” în România.

Bunul simţ îmi recomandă o scurtă privire în curtea celor ce au acestă exigenţă. Dacă Mona Muscă a fost exclusă din PNL pentru că i s-au descoperit nişte note informative în arhiva Securităţii, bunul simţ ar fi trebuit să rămână constant şi să fie aplicat şi în cazul domnilor Mircea Ionescu Quintus, Constantin Bălăceanu Stolnici, patroni spirituali şi morali ai liberalilor cu papion european (din câte se aude, nici domnul Radu Câmpeanu nu ar fi prea străin de notele informative date Securităţii). Deci, cum rămâne cu revoluţia bunului simţ? Sunt liberalii mai “catolici ca Papa”, împlinind perfect dictonul comunist “unii sunt mai egali decât alţii”? Aşa s-ar părea! Recunosc, în cazul liberalilor, emfaza nu-i costă nici măcar cât un moment de introspecţie.

3. Traian Băsescu este o sursă permanentă de scandaluri.

Păi şi eu dacă aş fi fost în locul Monicăi Macovei, invitat în biroul domnului prim ministru Tăriceanu, rugat de acesta să intervin în dosarul “prietenului” Dinu Patriciu, prezent în biroul cu pricina, aş fi făcut scandal. Şi încă unul mare pentru că te oripilează astfel de insulte aduse valorilor liberalismului de chiar cei care ar trebui să le păzească.  Liberalii au fost atât de obişnuiţi cu “liniştita” hoţie psd-istă încât şi-au dat repede seama că nu au nevoie de “garantul respectării legilor” în România, care este preşedintele ţării, pentru a fura şi ei în linişte. Încerc să mă gândesc la un singur scandal care să fi fost iniţiat de preşedinte din interes îngust de partid sau orgoliu bolnav, aşa cum am văzut la domnul Tăriceanu & Co.

Când mă mai gândesc şi la avatarele parvenismului şi lichelismului politic la care au ajuns cei din gaşca liberală în ultimii ani (figuraţiile tupeiste, penale şi aburinde ale lui Ludovic Orban, junimismele moldave caraghioase ale lui Adomniţei, gafele lui Cioroianu, catalboşii lui  Remeş, mutilarea comunistă a legilor electorale pentru salvarea ipocrită de la examenul electoral – vezi articolul lui Cristian Pătrăşconiu: Loserii – purtătorii de imagine şi de discurs ai PNL), atunci plâng soarta partidului de care mă simţeam legat şi pe care l-am votat de atâtea ori. Dezamăgirea este mult mai amară atunci când ea este produsă de cei pe care îi creditezi şi susţii necondiţionat!

Din păcate, un partid care are filosofia politică axată pe valoarea libertăţii, a creativităţii, a plus-valorii, a ajuns să aibă obsesii bolnăvicioase, comandate şi sincronizate potrivit instinctului de turmă (am ajuns să aud că în PNL se iau decizii prin unanimitate!). Ciudat: să fii unit de ura patologică faţă de un om! Astfel de politicieni liberali, care ar trebui să fie vectori ai dezvoltării, ai progresului în societate, au ajuns să se justifice prin teologia/filosofia/politica justificării negative (vezi justificările fariseilor în faţa orbului vindecat – Ioan 9): noi suntem mai buni doar pentru că altul /alţii sunt mai răi!

Din păcate, emfatica “revoluţie a bunului simţ” a fost înnăbuşită din faşă de o moralitate ipocrită şi găunoasă a celor care au iniţiat-o şi s-a dizolvat în marea de interese private cu etichete sociale ale  neocomunismului capitalist al baronilor PSD. Păcat de iluziile şi efortul atâtor tineri de a crede duminică, 22 noiembrie 2009, într-o himeră frumoasă şi mai fotogenică (dar totuşi himeră)! Asta păţeşti dacă îţi vinzi încrederea şi depozitul de vise unui perfid actor care se joacă cu modelele morale -precum Tudor Chirilă -  doar, doar va stoarce un vot în plus!

Traian Băsescu are probleme de caracter (ca oricare dintre noi) dar a dat dovadă de un lucru pe care nu l-am văzut la nici un conducător din “politichia” românească: a mărturisit de câteva ori că a greşit! Imensă resursă pentru a te îndrepta după ce ai “păcătuit”! Spuneţi-mi, care dintre aroganţii de la PNL sau PSD şi-a făcut public, vreodată, mea culpa? Cât de slabi suntem când ne ascundem slăbiciunile şi greşelile!  Cât de tare poate deveni un om care îşi asumă şi recunoaşte vulnerabilităţile! Cred că acest act al sincerităţii, al pocăinţei, este primordial pentru a împlini exigenţa bunului simţ şi apoi pentru a recomanda altora “revoluţia bunului simţ”.

Ironică sau chiar cinică situaţie: Traian Băsescu, un om care a început reformarea statului, este împiedicat în modernizarea lui tocmai de către  liberalii care ar trebui să susţină un astfel de demers!

Presimt că la 20 de ani după Revoluţie, în timp ce alte ţări vor avea o economie mai sănătoasă, mai multă prosperitate, universităţi în primele 500 din lume, asistenţă medicală mai bună, o societate mai normală şi degajată de mizeria corupţiei, presimt că în decembrie 2009, în România, se va închide cercul blestemului prin salutul tovărăşesc dintre Ion Iliescu şi Radu Câmpeanu, bucuroşi că s-a instalat peste ţară mult dorita linişte … la furat!

Presimt că păpuşa gonflabilă cu ruj pe buze, Mircea Geoană, va împlini toate poftele “bărbaţilor” politici Hrebenciuc şi Vanghelie.

Presimt că liberalii vor mai strica un brand, nu al lor (pe care l-au făcut deja varză), ci acela al neamţului corect, harnic şi cinstit.

Presimt că în căutare de mult “bun simţ”, care dă bine doar în discursuri pasionante la televizor, vom avea parte doar de triumful prostiei, a unei prostii la care chiar şi mare parte din inteligenţa românească nu poate decât să-i cedeze, devenind o prostituată cu diplomă.

Presimt că ne vom învârti în aceeaşi mocirlă, cu aceleaşi spitale cenuşii, şcoli, elevi şi profesori primitivi şi sărmani, aceleaşi universităţi bazate pe cerinţele plagiatului şi  a nepotismului.

Presimt că în România nu vom mai avea scandal, nu vom mai avea comunism, nu vom mai avea dictatură pentru că le vom exporta atunci când vom fugi din ţara asta!

Şi totuşi, atâta timp cât putem decide, vrem neapărat să mai irosim 20 de ani de istorie mincinoasă, votând  comunişti cu “faţa umană” ca Mircea Geoană?

Colofon

1. Temă de reflecţie: cum a funcţionat spirala tăcerii în preajma acestor alegeri?

“Tăcerea şi exprimarea propriilor convingeri hotărăsc climatul opiniilor … Teama de izolare pare a fi forţa care pune în mişcare procesul spiralei tăcerii. A merge după turmă este postura cea mai fericită, dar, dacă nu reuşeşti pentru că nu împărtăşeşti sub nici o formă convingerile unanime, mai ai, totuşi, o a doua opţiune, aceea de a păstra tăcerea (Elisabeth Noelle-Noemann, Spirala tăcerii. Opinia publică- învelişul nostru social, Ed. Comunicare.ro, 2004, p. 27).

2. Şi totuşi, cine îmi spune şi mie unde, cu cine şi când începe adevărata revoluţie a bunului simţ? Nu ştiu de ce, dar parcă simt nevoia de a-mi mărturisi premoniţia,  citându-l pe Emil Cioran: noi, românii, “avem o uimitoare vocaţie a eşecului” (vezi şi articolul lui M. Cărtărescu: Vocaţia eşecului).

3. S-ar părea că avem deja nişte miniştri pentru noul guvern…

Despre exoscheletele defensive

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Matei 5:20).

Cred că  unele cărţi au o “alchimie” care transformă clipele lecturii în experienţe umane atât de  simple, dar profunde, încât te dezarmează dar şi te încântă farmecul cu care te regăseşti în fluxul ideatic, senzorial şi emoţional al autorului. O astfel de carte este primul volum a trilogiei doctorului Paul Brand & Philip Yancey.

“O făptură atât de minunată abordează tainele corpului uman dintr-o perspectivă care încearcă să rămână mai mult la nivelul celulei. Cu măiestrie şi nedisimulată încântare, autorii ne descifrează într-un limbaj accesibil oricui, deloc greoi sau plicticos, uluitoarea lumea a diverselor tipuri de celule din care suntem alcătuiţi, a funcţiilor lor, a conlucrării dintre ele, a distrugerii, refacerii sau îmbolnăvirii lor. Anatomia, fiziologia sau chimia organismului uman se îmbină măiestrit cu întâmplări trăite în operaţii complicate, în zone de o sărăcie cruntă din India ori într-o clinică de tratare a leprei din Statele Unite. Ce surprinde însă este că, după fiecare descindere în misterul alcătuirii şi funcţionării omului, autorii reuşesc să ne deschidă o altă lume, în care ne aflăm în alt Trup, de altă natură şi cu alte dimensiuni. Baleând între cele două trupuri, cel uman şi cel al lui Hristos, descoperim cu uimire şi cu o explicabilă satisfacţie un design comun, datorat unuia şi aceluiaşi Creator. Cartea reuşeşte rara performanţă de a fi deopotrivă captivantă, fascinantă, instructivă şi provocatoare (…).”

În lecturarea absolut încântătoare a acestei cărţi, m-am oprit la un mic dar foarte relevant capitol. Pe dinafară (capitolul 13) detaliază procesul de schimbare a exoscheletului unui rac. Spre deosebire de majoritatea animalelor, scheletul unui rac este exterior iar muşchii şi organele sunt cuprinse în interiorul acestui schelet. Orice formă de comunicare/atingere cu un rac suportă rigiditate, răceală şi, foarte posibil, durere. Comparând structura osoasă a unui rac cu cea valorică a oamenilor şi a comunităţilor umane, autorii găsesc două analogii foarte pertinente:

1. racul se bazează în exclusivitate pe scheletul său pentru protecţie, aşa cum şi mulţi dintre noi ne folosim de codurile moral-religioase reci şi acuzatoare pentru a ne ascunde şi apăra neputinţele.

“(…) racul se bazează aproape în exclusivitate pe scheletul său pentru protecţie. Armura sa de nădejde poate ţine duşmanii la distanţă. Spre deosebire de rac, exterioarele oamenilor sunt moi şi vulnerabile. Dar, pe măsură ce legile pe care Dumnezeu le-a dat pentru eliberarea Trupului Său încep să se calcifieze, tindem să ne ascundem înăuntrul lor, în căutare de protecţie. Ne formăm un exoschelet de apărare.” (P. Brand, Ph. Yancey, O făptură atât de minunată, Ed. Peregrinul, Cluj Napoca, 2009, p. 128)

2. scheletul exterior inhibă creşterea. Racul are posibilitatea să crească doar o dată pe an iar pentru aceasta el suferă un proces dureros de lepădare a exoscheletului. Asemenea racului, comunităţile legaliste  (religioase, cu precădere) împrejmuiesc grupul celor acceptaţi cu o crustă tare, insensibilă şi sufocantă.

“Poate că efectul cel mai periculos al legalismului îl reprezintă influenţa sa asupra grupurilor din afara comunităţilor legaliste. Homarii şi racii sunt neatractivi ca animale de companie, din pricina crustelor lor externe. Dacă doctrinele şi regulile sunt purtate pe dinafară, ca un semn al mândriei, cu superioritate spirituală, exoscheletul umbreşte dragostea şi harul lui Dumnezeu, făcând ca Evanghelia Lui să pară urâtă şi neîmbietoare. ” (op. citată, p. 131)

“Nu izgonim noi oamenii de lângă bogăţiile iubirii lui Dumnezeu din cauza ideilor noastre cu privire la cum ar trebui ei să se comporte? Regulile de comportament au, cu siguranţă, rolul lor: Biblia este înţesată de ele. Însă ele trebuie să fie purtate în interior şi nu pe dinafară, ca o etalare a superiorităţii.

Un fenomen supărător se petrece adesea printre tinerii creştini crescuţi în familii unite şi în biserici bine consolidate. După ce îşi trăiesc anii de început ai vieţii ca modele ireproşabile de credinţă creştină, mulţi dintre ei devin repetenţi spirituali. Au eşuat pentru că s-au concentrat pe viaţa creştină exterioară şi vizibilă? La fel ca şi racii, şi-au format un exterior rigid, care semăna cu cel al tuturor celorlalţi, şi au ajuns la concluzia că asta este Împărăţia lui Dumnezeu, în timp ce în interior erau slabi şi vulnerabili?

Atunci când creştinismul reprezintă un exerciţiu exterior, el poate fi lepădat în aceeaşi manieră în care un rac îşi aruncă crusta. În fond, mulţi raci pier în caznele lepădării crustei, fie din pricina epuizării, fie din cauza vulnerabilităţii lor în faţa duşmanilor.

O crustă externă poate părea atractivă, de încredere şi protectoare. Ea are, cu siguranţă, avantaje în comparaţie cu un schelet mort şi de prisos sau cu lipsa totală a unui schelet. Dar Dumnezeu doreşte ca noi să avem un schelet mai avansat, care ne slujeşte stând ascuns.” (op. citată, p. 132)

If I were a rich man…

Canon după Psalmul 73

Presupun că forfota continuă a oamenilor după o bucată de pâine este un prilej de exegeză întortocheată pentru îngeri (sau pentru civilizaţiile extraterestre – în varianta acceptabilă şi suficient de “raţională” pentru “freethinkers”).

Cinci sau şase zile pe săptămână, în fiecare dimineaţă, arterele oraşului se încarcă de “muncitorii” conştiincioşi dar cam plictisiţi de noua zi de muncă. Mijloacele de transport în comun devin torente gălăgioase care se răsfiră apoi după o geometrie  fractală şi un algoritm eficient. Trebăluind frenetic după optimizarea targhetelor şi depăşirea planului  de vânzări,  cam toată ziua de lucru te învârţi ameţit printre umbre vorbitoare. Seara se desfăşoară acelaşi ritual cotidian, însă la viteze lente şi cu vector inversat: venele urbei se umplu de omuleţii storşi de vlagă, ducându-i înapoi în cartierele-dormitor unde aceştia îşi reîncarcă speranţa de viaţă tihnită în vise glamuroase, dar nicicând concretizate.

În sordidul ritual de seară, încărcându-ţi moleculele obosite cu fiorii audio-vizuali ai spectacolului indecenţei personajelor de succes de la televizor, parcă îţi vine să regreţi stropul de corectitudine şi omenie pe care îl păstrezi (încă) în amintirea sfaturilor părinteşti:

Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. (Ps. 73:3-9)

Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:

De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”

Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.

Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie:  căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)

Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.

M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)

Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite.  Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.

Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”.  Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei  umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră.

Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.

Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.

Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Ps. 73:23-28)

P S. :

Următorul pasaj muzical din capodopera universală Fiddler on the roof ni se oferă drept o oglindă a dorinţelor noastre, mai mult sau mai puţin ascunse. Aşadar, bucuraţi-vă de un mic şi relaxant exerciţiu de sinceritate!

In debt we trust!

Pe lângă multitudinea de documentare “paranoice” şi “conspirative” pe care le-am văzut pe piaţă, am găsit unul care ţine de simplul şi banalul bun simţ.

In Debt we trust cuprinde, în cheie ironică, chintesenţa “libertăţii” maselor, atât de “bine educate” încât fac confuzia grosolană între libertate şi puterea de cumpărare. Explicând grosso modo cauzalităţile economice care ne pot determina până şi finalităţile sentimentale şi cele filosofico-religioase (doar scriitorii şi regizorii de succes ştiu câte drame s-au născut din amoruri “nesustenabile”…), supuneam dezbaterii elevilor mei ipoteza îndatorării şi a întregului efort “trudnic”, obsesivo-repetitiv al oamenilor dintr-o societate doar pentru a oferi soţiilor de bancheri cele mai pretenţioase şi eficiente metode de reducere a straturilor de celulită, depuse din cauza îmbuibării şi a sentimentului de “prea bine”. Trecând peste ironiile stângiste pe care le comportă fauna financiaro-politico-managerială, cred că ideea de bază enunţată se susţine.

Ceea ce găsesc grav este gratuitatea şi succesul seducţiei dulceţei care se transformă în pelin, adică tembelizarea/”prelucrarea” pe bandă rulantă a celor care sunt ameţiţi de oferta unei vieţi cheltuitoare fără a depune prea multă muncă. Cohortele de îngeri finanţişti şoptesc atât de suav ca să-ţi promită paradisul în schimbul unei semnături care te condamnă iadului dobânzilor. Nu ne spun mai nimic despre vremea plăţii care te găseşte şi doboară chiar şi din cel de al noulea cer consumist.

Schimbul de statut între prinţ şi cerşetor este, de cele mai multe ori, unidirecţional şi îl putem declanşa fiecare, dragi domni/doamne/domnişoare “shopaholice”! Necenzurarea dorinţelor are drept finalitate inaniţia unui orgoliu obez, prilej de jubilări ale creditorilor. Tocmai de aceea, pentru o mai bună chibzuinţă, vă recomand şi lectura capitolului 22 din Proverbele lui Solomon.

Scurt fragment de filosofie politică

Printre lecturile mele de filosofie politică, am dat peste un citat al cunoscutului publicist conservator William F. Buckley. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cel puţin, mă regăsesc în următorul fragment:

“Care este, aşadar cel mai indicat curs al acţiunilor noastre? Este să menţinem la cel mai ridicat nivel libertatea individului de a achiziţiona proprietatea în moduri care să îi permită să decidă singur cum dispune de această proprietate. Pentru a face faţă şomajului, să eliminăm monopolul sindicatelor, plasele de siguranţă, inflexibilităţile pieţei muncii şi să fim pregatiţi, acolo unde şomajul rezidual persistă, să îi facem faţă local, să plasăm responsabilitatea politică şi umanitară asupra celei mai mici unităţi politice relevante.

Este acesta un program? Numiţi-l un nonprogram dacă vreţi, dar adoptaţi-l ca şi cum ar fi al vostru: Nu voi ceda mai multă putere statului! Nu voi ceda voluntar mai multă putere nimănui, nici statului, nici General Motors, nici preşedintelui de corporaţie… Îmi voi folosi puterea aşa cum cred de cuviinţă. Vreau să-mi trăiesc viaţa ca un om supus, dar supus lui Dumnezeu şi ascultător faţă de înţelepciunea strămoşilor mei, nu faţă de autoritatea adevărului politic născut ieri la cabinele de vot. Acesta este un fel de program, nu? Este, în orice caz, un program suficient să ţină dreapta ocupată, stânga la distanţă şi naţiunea liberă”.

Poveşti care se uită – The Soviet Story

Cred cu tărie că cea mai crudă moarte este cea a uitării. Iar epoca inflaţiei comunicaţionale ne predispune parcă, paradoxal, către uitare (mare dreptate avea Platon în Phaidros!). Asemenea paradoxului din legenda lui Buridan (un măgar aşezat la egală distanţă de două căpiţe de fân, va muri de inaniţie din cauza indeciziei),  multa revărsare a bogăţiei de informaţie ne predispune ignoranţei şi amputării senzorial-emoţionale.

Sute de ani popoarele Europei s-au luptat pentru libertate: era o ideea măreaţă şi un imbold demn de apărat chiar şi cu preţul vieţii.  S-ar părea însă că în ultima vreme suntem în stare să ne vindem libertatea pentru ceea ce azi a ajuns valoarea supremă: securitatea/confortul (quality of life philosophy). Parcă tot mai mulţi lepădăm, fără nicio pudoare, idealurile umanităţii pentru a ne bălăci în lascivitatea imediată (sau/şi mediatică).

Tocmai din motivele enumerate mai sus, aş dori să vă invit la un exerciţiu de conştiinţă: vizionarea filmului documentar The Soviet Story. Invitaţia la acest exerciţiu de conştiinţă se adresează cu precădere:

- “tineretului social-democrat” şi/sau “rebelilor dandy” care fac bravura mondenă de a purta tricouri cu Che Guevara, Lenin sau cu însemnele comunismului (nu poate fi scuzată indecenţa figuraţiilor epatante cu simboluri ale terorii care au răvăşit milioane de vieţi);

- celor care suferă de amnezie tocmai în amintirile lor şi mai cred melancolic în (cum spunea tov. Iliescu) “idealurile comunismului” (Geoană & Comp. par a fi noile păpuşi “babushka” ieşite din cloceala unui astfel de “comunism cu faţă umană”);

- filfizonilor neopaşoptişti socialişti care se joacă cu ideile de egalitate pe spezele părinţilor lor capitalişti (asemenea unui Marx burghez, care în viaţa lui nu a intrat într-o fabrică, dar care s-a erijat pompos în “filosoful proletariatului” – vezi capitolul despre Marx din Intelectualii de Paul Johnson);

- tinerilor “dezamăgiţi” în iubiri adolescentine, celor care “au pierdut sensul vieţii” prin îndoparea cu împuşcăturile sau chitările zgomotoase ale eroilor afişaţi în camera lor. Uitându-se peste “balustrada istoriei”, poate că vor descoperi adevărata valoare a cuvintelor şi a suferinţei umane, incomparabilă cu poetica gonflabilă nihilisto-nocturnă a formaţiilor rock.

Filmul se constituie drept o pedagogie vizuală, terifiantă pe alocuri, dar absolut necesară pentru a conştientiza hidoşenia unei filosofii care a sedus Europa secolului trecut. Tuturor celor atraşi de mirajele egalitarismului utopic comunist sau, în varianta “soft”, a socialismului, condensarea istoriei în acest documentar poate că le va tempera jocul distructiv al ingineriilor sociale şi al intervenţionismului în structurile societăţii.

Una dintre calităţile remarcabile ale acestui film este oferită de profesionalismul istoricilor intervievaţi. Printre victime, dizidenţi şi fosti activişti comunişti, alături de Natalia Lebedeva, mai sunt intervievaţi şi istorici ca Nicholas Werth (autorul Cărţii negre a comunismului), profesorii Norman Davies şi George Watson de la Cambridge University,  Fr. Thom de la Sorbona şi Pierre Rigolout de la Institutul de Istorie Socială din Paris.

Prefaţând vizionarea, vă citez câteva pasaje care mi s-au părut edificatoare:

• Înfiinţaţi cel puţin o sută de Gulag-uri! Executaţi ostaticii! Faceţi-o astfel încât populaţia, pe sute de mile împrejur, să vadă şi să se cutremure! (Lenin).
• Este semnificativ faptul că ambele sisteme (cel nazist şi cel comunist, n. m.) nu acceptau natura umană aşa cum este ea. Luptau contra naturii umane. Acestea sunt rădăcinile totalitarismului. Sunt evidente în ambele ideologii. Nazismul este o ideologie bazată pe o biologie contrafăcută iar comunismul este o ideologie bazată pe o sociologie contrafăcută. Dar ambele ideologii pretind a avea baze ştiinţifice (Fr. Thom).
• Eu cred că puţini ştiu că doar socialiştii poartă vina genocidelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Este un lucru puţin cunoscut şi pare şocant. Aşa ceva nu se învaţă la clasă, nici măcar în universităţi, iar reacţiile sunt, pur şi simplu, surprinzătoare (George Watson).
• Rasele şi clasele sociale care sunt prea slabe ca să se adapteze la noile condiţii de viaţă, trebuie eliminate!… Acestea trebuie să piară în holocaustul revoluţionar (Karl Marx).
• De la Marx a început totul. El a fost creatorul genocidului politic modern. Chiar nu cunosc un alt gânditor al Europei moderne care înainte de Marx şi Engels să fi publicat ceva despre exterminarea rasială (George Watson)
• … Oratorul a spus în cuvântarea sa că Lenin a fost cel mai mare om, depăşit doar de Hitler şi că diferenţa dintre comunism şi doctrina lui Hitler era neînsemnată (Dr. Goebbels, citat în New York Times în 1924, despre cuvântarea lui A. Hitler la înfiinţarea Partidului Muncitoresc Naţional Socialist din Germania).
• Trebuie ştiut că sunt unele persoane care nu sunt folositoare în lume. Persoane care, mai mult, genereazã probleme. Să-i punem undeva şi să le spunem: “- Dle, sau dnă, sunteţi atât de amabil(ă) să vă justificaţi existenţa?” “- Dacă nu vă puteţi justifica existenţa, dacă nu împingeţi societatea mai departe, dacă nu produceţi mai mult decât consumaţi, preferabil mult mai mult, atunci nu puteţi face parte din organizarea acestei societăţi şi nu vedem ce motiv am mai avea să vă menţinem în viaţă.” (George Bernard Shaw)
• Fac apel la chimişti să descopere un gaz uman, care să ucidă instantaneu şi fără durere. Să fie mortal, dar să fie uman, nu crud. (G. B. Shaw, februarie 1934)
• Stalin se scălda în sânge. Am văzut condamnările la moarte, pe care el le semna în pachete. Împreunã cu Molotov, Voroşilov, Kaganovici, Jdanov. Era cvintetul cel mai activ. Molotov schimba mereu sentinţele: înlocuia “10 ani detenţie” cu “Execuţie”. La grãmadă! (Mihail Gorbaciov)
• Drept rezultat, între 1937 şi 1941, au fost ucişi 11 milioane de oameni. 11 milioane! Vă puteţi imagina un asemenea nivel de represalii împotriva propriului lor popor? Cred că nicăieri în lume, cu siguranţă nu în Europa, nu s-a mai văzut un asemenea nivel al asasinatelor, nici ca număr, nici ca justificare (Natalia Lebedeva).
• “Munca te eliberează” – lagăr nazist.
• “Munca este o onoare”- lagăr sovietic.