Câteodată încerc să privesc dincolo de adoraţiile la secundă, urmate de melancoliile cronice ale multor adolescenţi şi tineri. De fapt îi simt păcăliţi de fericirea instant, gratificată şi superficială, păcăliţi de nebunia unei frumuseţi nicicând gratuite. Iar apoi se numără atâtea regrete a celor făcute la umbra bucuriei fără griji!
Dar viaţa creşte din moarte şi moartea din viaţă, iertarea din iubire şi iubirea din iertare, frumuseţea din inocenţă însă nu neapărat şi inocenţa din frumuseţe. Momentele sfâşietoare ale unei despărţiri pot fi răgazul sufletului înaintea unui nou drum.
Orice versiune zaharată a creştinismului sau a unei filosofii de viaţă laice, care se bazează pe “puterea gândirii pozitive”, nu poate pregăti tânărul pentru inevitabilele dureri şi despărţiri care însoţesc ceea ce numim iubire: alchimie misterioasă a unirii şi despărţirii, a fericirii şi suferinţei, a patimei şi a iertării. În iubire sunt pierdute şi recuperate sensuri ale vieţii, în iubire se descoperă şi se vindecă boli ale sufletului.
Iubirea, mai mult decât o fascinantă idee platonică, este îmbrăţişarea oamenilor, aşa cum sunt ei. Ea este îmbrăţişarea vieţii, aşa cum este ea.
Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.
Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei;
săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.
Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei;
dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei;
plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui;
bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui;
aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei;
îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;
căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei;
păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei;
ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui;
tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;
iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui;
războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.
Ce folos are cel ce munceşte din truda lui?
Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.
Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu (Eclesiastul 3:1-11).
Aşadar, orice festival al fericirii induse de Valentine’s days se cere condimentat cu ceva realism, absolut necesar pentru terapia melancoliilor şi a dezamăgirilor care vin la pachet cu mania iubirii instant şi fără responsabilităţi.
Lunik – Let go
My eyes were closed when I ran away from your love
And you asked me to return
It took a while to see that you’re the one for me, it took too long
‘Cause you were gone
Every minute every hour I long for your touch
I know now it’s true – I just wanted too much
I try to move on, try to enjoy being free
But a love that big can’t be forgotten easily
And in the night I see your face
And now I know I can’t replace you
But I try to let go
You’re happy now, it seems to be easier with her
First I was hurt, now I’m sorry
Sorry that I couldn’t give you the best of me
I wasn’t good enough to make you happy
I’m tempted to fight but I wouldn’t be fair
No it wouldn’t be right now that you’ve found your place
It’s hard to accept ’cause I know deep inside
A love that big shouldn’t be left behind
But after all that was – I still love you
And all I want is the best for you
Unfortunately it doesn’t seem to be me
Gotta let you go, gotta let you go, gotta let you go, gotta let you go
let go, gotta let you go, gotta let you go, gotta let you go
Sometimes I dream that one day you will tell me
You want to give us another try
And make them real – all the dreams and plans we had
A family with you by my side
But after all it’s just a dream
Dadadada… gotta let you go, gotta let you go, gotta let you go
Let go, gotta let you go, gotta let you go, gotta let you go
Let go, oh I gotta let you go, I gotta let you go, I gotta let you go
Gotta let you go, gotta let you go, gotta let you go
My eyes were closed when I ran away from your love
And you asked me to return
Lectură de vacanţă. Imperiul deschis – călătorii prin locuri cândva interzise mi-a trezit interesul pentru că am avut şansa de a vedea Rusia prin ochii unui american. Oricum, eram obosit de spectacolul prea multor ocheade ale Occidentului prin ochii epigonici ai multora din Est.
Mark Taplin este un diplomat american, crescut împreună cu familia prin România anilor ‘60, revenit în Estul comunist ca membru al Ambasadei Americane din URSS, prin anii ‘84-87. Odată însă cu topirea războiului rece şi dizolvarea URSS-ului, americanul nostru a revenit în Rusia lui Elţân, democratică dar la fel de decadentă şi a vizitat unele locuri pe care în deceniul trecut le privea doar pe hartă. Odată spulberată secretomania sovietică, un occidental avea să atingă o parte a sufletului rusesc, ascuns de vălul unui trecut însângerat. Avea să descopere locuri, oameni şi multă, multă istorie tristă.
În virtutea talentului şi a bogăţiei trăirilor, autorul vede în sufletul rusesc o lege implacabilă: “în Rusia, trecutul este un prolog şi, prea adesea, şi un epilog”. Conştient de amnezia istorică a americanilor dar ferindu-se de păcatul utilizării abuzive a istoriei, Mark Taplin culege tulburătoare frânturi de amintiri ale unor vieţi distruse de teroarea sovietică.
Vizitând locuri unde sufletele “duşmanilor poporului” s-au zbătut să supravieţuiască captivităţii trupurilor în lagărele de muncă din îndepărtata Siberie, autorul mixează iscusit memorii din era comunistă cu epopee istorice uitate de demult. Şuvoiul de amintiri sunt armonizate cu răsunătoare evocări istorice de la Gengis Han şi Ivan cel Groaznic până la Gorbaciov şi Elţân. Cazaci, tătari şi caucazieni războinici sunt partenerii filelor de istorie cu cneji ruşi, polonezi şi lituanieni sau cu soldaţii americani, sosiţi în Nordul subartic în 1917 pentru a lupta alături de albi împotriva bolşevicilor roşii. Cititorul va fi cu adevărat captivat de dansul scriiturii de la nobilii cavaleri teutoni la cruzii cazaci, de la hoardele fulgerătoare ale tătarilor la armata sângeroasă a NKDV-ului, de la invocările şamanilor, trecând prin rigiditatea ortodoxismului rus până la improvizaţiile unui jazz rusesc provincial şi excentric, în care “se regăsesc un strop de anarhism tonal şi o fărâmă de cântec popular rusesc”.
Lectura cărţii este asemenea zborului dintr-un capăt în celălalt al Rusiei: după 8-9 ore de zbor nu trebuie să prezinţi niciun paşaport: rămâi în aceeaşi ţară, eşti într-o continuă vecinătate cu imensitatea. Aşadar, polifonia istorică şi cea a dramelor umane se potrivesc de minune toposului care le-a format. De exemplu, îndreptându-se spre Arhanghelsk, autorul face o succintă descriere a simbiozei dintre locuri, istorie şi oameni:
Chiar şi un simplu trecător putea să simtă ritmurile străvechi ale acestor locuri: un cânt al mijloacelor de trai simple, al orizonturilor modeste şi basso profundo al inerţiei la fel de greu de urnit ca un bolovan de pe fundul râului. O temă folclorică alcătuită, în părţi egale, din exuberanţă, fatalism, echivoc şi anarhie (p. 154).
Suntem astfel invitaţi să descoperim chipuri ale istoriei şi destine umane pornind de Acolo unde se împletesc apele – Veliky Ustiug, vizitând apoi Oraşul craniilor – Vokuta, unul dintre locurile unde s-a consumat calvarul Gulagului. Vom auzi Cântecul Nordului – Arhanghelsk şi Solovki pentru a coborî apoi în Caucaz, printre Munţii văduviţi – Kabardino-Balkaria. Ne vom minuna de legendele istorice pline de cruzime care bântuie Stepele Şamanului – Tuvinia, vom descoperi apoi Viaţa pe vulcan – Kamceatka, poposind, în cele din urmă, pe Coasta barbariei – Vladivostok.
În largheţea unei astfel de imensităţi spaţiale, istoria a îngrămădit atât de multe poveşti şi chiar crude experimente utopice încât ele îi mai macină şi pustiesc pe cei cuprinşi în geografia umană a ceea ce se cheamă astăzi Rusia. Aici găsesc amprente nu doar istorice şi lingvistice ci şi ale tiparelor mentale, care încă ne mai influenţează pe noi, românii. Găsesc umbre ale unei neputinţe, nostalgii şi a unui pesimism care nu doar că sunt constitutive tiparului religios oriental ci oricând pot lăsa loc mesianismelor politice, cu urmările tragice pe care istoria ni le-a arătat deja.
Dar dincolo de aceste reţineri, cele 400 de pagini ale cărţii răsplătesc din plin efortul celor care vor explora un continent de umbre şi lumini, de conservatorism nostalgic şi de inocenţe care-şi epuizează vitalitatea, o lume a barbariilor instituţionale sau mafiote dar şi a sensiblităţilor artistice şi a fragilităţilor emoţionale.
Oh, ce splendidă şi fermecătoare infinitate de spaţiu, despre care lumea nu ştie nimic! Rusia! (Gogol)
Într-o oră de Cultură Civică, le-am oferit copiilor oportunitatea de a răspunde la întrebarea Ce aţi face dacă, printr-o greşeală a poştaşului, aţi primi o scrisoare care nu vă este adresată? Reacţiile umane manifestate în acest episod nu fac decât să zugrăvească emoţii şi temeri vechi de când lumea.
Majoritatea băieţilor, în căutarea unui statut viril de cutezant, au răspuns cu nonşalanţă că mai întâi ar deschide plicul cu pricina, hotărând apoi dacă să-l returneze sau nu poştaşului. Fetele, vrând parcă să şteargă ruşinea curiozităţii fatale a Evei, mi-au răspuns cuminte că nu se cade a deschide o scrisoare care nu le-ar fi adresată. Progenituri ale lui Adam guralive, pline de iniţiative şi succesoare ale Evei cuprinse de sfială – ciudată răsturnare a istoriei!
Prins în vârtejul exerciţiului pedagogic de a asculta mărturisirile elevilor despre eşecurile şi victoriile în faţa tentaţiilor, m-am descoperit înfruptându-mă cu nesaţ din aceeaşi curiozitate ilicită. Interesant capriciu, onorat cu multă “onestitate profesională”! Fiind profesor, dar mai ales datorită faptului că am fost un copil destul de curios şi independent, aveam expertiza necesară pentru “a îndrepta” erorile din civismul elevilor mei.
Mirajul cunoaşterii este vehiculul care te poate purta foarte uşor de la bucurii îmbietoare la regrete sfâşietoare. Priviţi următorul film şi spuneţi-mi dacă nu are dreptate cel care detaliază procesualitatea: “fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14-15). Aici vorbesc de fascinaţia degenerativă în ceea ce se numeşte păcat, căderea într-o vinovăţie dată de cunoaşterea unor legi (religioase, morale, civile), patimă, viciu. Nicidecum nu mă refer la acea atitudine împotriva conformismului tâmp sau la disidenţa care poate fi cu adevărat progresistă atunci când se manifestă într-un mediu ostracizant, plat, aşa cum este ea magistral ilustrată de Richard Bach în Pescăruşul Livingstone. Filmuleţul nu are nicio conotaţie religioasă, dar exprimă cât se poate de clar drumul martirajului vieţii în numele şi pentru împlinirea poftei de cunoaştere.
Întreaga istorie umană se constituie ca o topografie a teritoriilor interzise dar mereu râvnite şi descoperite. În paradisul “aproape perfect”, cunoaşterea binelui şi a răului era un păcat, pe care Adam şi Eva l-au regretat a posteriori inutil.
Fascinaţia a priori este întodeauna primordială, suverană, interdicţia fiind blamată în acel moment ca fiind retrogradă, sufocantă pentru o personalitate “puternică”. După consumarea păcatului, doar gnosticii pot vorbi de felix culpa, de căderea fericită şi “înălţarea” pe care o aduce ea. A posteriori, motivaţia interdicţiei este înţeleasă şi este regretat mirajul fructului interzis. Dar în imperiul deschis nu mai găseşti vlagă să domneşti! O frumoasă introducere în temă o găsiţi în captivanta carte The sin of knowledge. Ancient themes and modern variations (2000), scrisă de Theodore Ziolkowski.
S-ar părea că modernii ne-au învăţat că păcatul de ieri (evadarea din cuminţenia cunoaşterii în limitele dogmei) este virtutea de azi (dorinţa nestăvilită de a accede democratic la pomul cunoaşterii). Dacă însă dăm la o parte spuma de cunoaştere tehnico-medicală care ne diferenţiază de “primitivi”, poate că vom rămâne consternaţi când ne vom descoperi ignoranţa, profesionist asezonată cu proiecţii mentale şi sloganuri ale gândirii pozitive. Singura cale de a evita dezacordul, inevitabil într-o lume suprapopulată de “dumnezei”, este minciuna, prefăcătoria. Meditaţiile cotidiene pe marginea acestui subiect converg cu observaţiile lui Ralph Keyes din The post-truth era. Dishonesty and deception in contemporary life (2004).
Cele două cărţi sunt sugestive pentru a lumina tenebrele care ne duc de la păcatul cunoaşterii la era minciunii şi a decepţiilor sclipitoare, nădăjduind a învăţa a priori ceva pe care să nu-l regretăm a posteriori.
Un copil urmăreşte cu drag paşii părintelui. Se bucură de vocea lui atunci când acesta îi oferă atenţie, timp, căldură sufletească.
Însă rostogolirea anilor estompează voinţa de a asculta. Paşii sunt tot mai curajoşi, dar şi tot mai însinguraţi.
Într-un moment de luciditate, copilul, devenit matur, îşi aduce aminte cu nostalgie de vocea părintelui. I-ar urma paşii, i-ar asculta vocea, s-ar odihni lângă el.
Dar tot ceea ce primeşte este doar tăcere.
Oare … a rămas singur?
1. Tăcerea şi terapeutica prin interogaţii
Paricidul şi deicidul culturii europene conţin, în amalgamul de exorcizări ale tăcerii, acuzaţii care ascund o vitalitate ipocrită şi artificii retorice care decad la statutul de imprecaţii şi sentinţe (iată o posibilă descriere a secretului ratingului ridicat al scriiturii lui Fr. Nietzsche, “părintele” gândirii recente, cel care nu putea să conceapă un Dumnezeu care îi “cerşeşte” rugăciuni în fiecare dimineaţă).
În jocul simulării onestităţii dar şi în cel cât se poate de real al suferinţelor noastre umane, vrem să dăm la o parte incomodele măşti ale tăcerii lui Dumnezeu. Măşti ale tăcerii sub care se ascunde un Dumnezeu care pare a ne lăsa orfani într-un univers atât de mare, rece, crud şi indiferent.
Oare ce se poate spune când îndoiala omului întâlneşte tăcerea lui Dumnezeu?
2. Andre Neher şi Exilul Cuvântului
Un posibil răspuns îl putem găsi lecturând Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz (Ed. Hasefer, 2002).
Pentru mine, Andre Neher (1914-1988) este mai mult decât un autor, el este un monument de erudiţie. Scriitura lui împleteşte formaţia profund iudaică cu spriritul enciclopedist şi modern care-i face lectura atât de abordabilă. Astfel, cărţile sale pot fi intersecţii unde se pot întâlni pasionaţii de istorie iudaică şi biblică (sunt superbe crochiurile lui Moise, Eclesiastul, Ieremia) cu cei ai marii literaturi (Faust şi Doctor Faustus, mărci înregistrate ale lui Goethe şi Th. Mann) şi chiar cu cei pasionaţi de istoria muzicii (dodecafonismul lui A. Schoenberg). Cititorul român poate găsi traduse în limba română Moise şi vocaţia iudaică, Cheile identităţii iudaice,Faust şi Maharalul din Praga şi Exilul Cuvântului. Consider lectura lui A. Neher absolut obligatorie pentru cineva interesat de o bogată înţelegere a Vechiului Testament.
În Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz, Andre Neher propune o lectură a Bibliei nu (doar) ca o fenomenologie a cuvântului ci, mai degrabă, ca una a tăcerii.
O astfel de fenomenologie a tăcerii este posibilă doar printr-o inventariere a formelor sale (o morfologie), a structurilor (o sintaxă) şi a dimensiunilor sale (o semantică).
În configurarea morfologiei tăcerii biblice, A. Neher aminteşte faptul că creaţiunea este tăcere (Ps. 19), dar şi Creatorul este tăcere (1 Împăraţi 19:11,12) pentru că este un Dumnezeu ascuns (Isaia 45:15).
În ceea ce priveşte sintaxa tăcerii, A. Neher identifică două tipuri de structuri pe care le numeşte
noduri (emergenţe rapide, fugare, ale unei tăceri pe care, în mod aparent, nimic nu o pregăteşte, ex. Ieremia 42:7) şi
pânze (acele tăceri care se întind peste un întreg capitol sau chiar peste o carte întreagă, de ex. Gen. 6:9-25, unde Noe nu pronunţă niciun cuvânt, Ez. 3:26, 24:1-27 şi Ez. 33, unde avem acea “profeţie mută” a lui Ezechiel, tăcerea profetului nefiind de natură psihologică sau fiziologică ci de natură profetică, ca o “dramatică întâlnire dintre cer şi pământ, căci Dumnezeu şi omul joacă un joc a cărui miză este libertatea” – p. 36).
Analizând pânzele în care se ţese tăcerea lui Dumnezeu, A. Neher identifică trei tipuri de tăceri:
a) Tăcerea absenţei (Rut, Estera)
Primul tip de tăcere este al absenţei. Dumnezeu este absent din naraţiunile Esterei şi Rut. Iar atunci când are loc o intervenţie divină, avem de fapt o intervenţie tăcută (Rut 4:13). Cât priveşte tăcerea absenţei din naraţiunea Esterei, tradiţia rabinică vede o legătură strânsă între etimologia numelui Esterei (cea ascunsă) şi tema Dumnezeului ascuns.
b) Tăcerea eclipsei (Avraam)
Cazul cel mai clar al acestei tăceri este Akada (suprema pietate a lui Avraam, dovedită prin aducerea fiului său ca jertfă). Această tăcere încordată a lui Avraam a durat 3 zile (Gen. 22:4), perioadă în care, conform tradiţiei biblice, este garantată vindecarea, învierea. Această perioadă de trei zile pare a avea puterea de a menţine intactă “viaţa timpului” (Osea 6:2). De altfel, în Genesa 22:2-11 avem nu o absenţă a lui Dumnezeu ci o eclipsă de Dumnezeu, termen împrumutat de la Martin Buber, ca un fel de concept în oglindă la moartea lui Dumnezeu inovată de Nietzsche.
Cuvântul tace, dar nu este mort şi va cunoaşte, în chip necesar, o parusie (p. 39).
c) Tăcerea providenţei (Iosif) şi a complotului (Iov)
Spre deosebire de episodul lui Avraam, tăcerea în cazul lui Iosif şi cel al lui Iov este prelungită teribil de mult. Este vorba despre o tăcere de 22 de ani pentru Iosif şi 45 de ani pentru Iov (conform estimărilor Midraşului). “Hipertrofia duratei strecoară în aceste istorisiri un element de angoasă” (p. 43). În cazul lui Iosif, toată această tăcere îndelungată este pusă de Iosif pe seama providenţei, capriciile la care au fost supuse feliile de viaţă ale lui Iosif fiind, în cele din urmă, cauzatoare a suferinţelor despărţirii dar şi a bucuriei reîntregirii familiei.
Spre deosebire de celelalte “pânze” ale tăcerii, cea din cazul lui Iov ne arată o tăcere care nu e a eclipsei dar nici a providenţei. Andre Neher pune această tăcere a lui Dumnezeu din cartea Iov pe seama “complotului diabolic”, ca “o floare a Răului”.
Răspunsul lui Dumnezeu către Iov din 38:1 ar corespunde geometric strigării lui Avraam de către Îngerul lui Dumnezeu din Gen. 22:11 şi spuselor lui Dumnezeu lui Iacov din Gen. 46:2. Dar pentru Avraam, Iosif şi Iacob
restaurarea triumfătoare a cuvântului coincide cu întoarcerea la limpezime (…), Avraam şi Iacob sunt introduşi, de către Dumnezeu, într-un dialog a cărui lumină lămureşte şi explică, în folosul lor, tăcerea anterioară (p. 48-49).
În Iov însă, reapariţia Cuvântului nu lămureşte, nu explică. Ba chiar mai mult, spre deosebire de Avraam şi Iacov, care sunt lansaţi în adâncul tăcerii dar îşi duc lupta singuri, Iov este asaltat de o “bandă de guralivi”. Empatia mută şi mângâierea prietenilor lui nu durează decât 7 zile şi 7 nopţi. După aceea începe asaltul teologic asupra presupusei încăpăţânări a lui Iov de-şi ascunde păcatul. Îi vedem pe aceşti prieteni vorbind ca şi cum ar fi substituţii lui Dumnezeu, crezând că prin cuvintele lor omeneşti vor suplini deficienţa Cuvântului divin.
Cuvântul omului formează aici un spaţiu vid între tăcerea lui Dumnezeu şi omul vizat de această tăcere.
În prezenţa autenticului glas suprem, a Vocii divine, transcendentă, măturând cu putere de uragan toate nimicurile vorbirii omeneşti (aşa cum o vedem descoperindu-se în finalul cărţii), Iov stă descumpănit. Iov a fost silit să treacă înot un ocean de vorbărie omenească gata să imite şi să maimuţărească Dumnezeiescul Cuvânt (p. 53).
Logica textului din Iov îi sugerează autorului francez să împartă cartea în trei mari secţiuni: 1. tăcerea complotului (începutul cărţii); 2. retorica vinovăţiei (corpul major al cărţii) şi 3. ruptura dimensională a dialogului (finalul cărţii).
Trecând la semantica tăcerii biblice, aceasta este circumscrisă de studierea termenilor care se regăsesc în corpul textului biblic. A. Neher găseşte trei serii de rădăcini lexicale ale tăcerii:
1. damo, aplicat tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi şatac, folosit însă destul de rar. Aceste termene descriu tăcerea ca o formă negativă şi pasivă a creaţiei – vezi încremenirea lui Aaron (Lev. 10:3), a lui Iacob (Gen. 45:26). Alături de şeol, locul în care se duc morţii, avem şi duma, derivat din damo, iar expresia a coborî în duma înseamnă a accede la tăcere (Ps. 94:17, 115:17, Is. 21:11). Aceasta este o tăcere nocturnă, mortală (Ps. 22, Is. 47:5), concept preluat de romantici şi unii existenţialişti.
2. haşa şi haraş se atribuie, fără diferenţe şi cu aceeaşi intensitate, tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar spre deosebire de damo, haşa şi haraş au un aspect energic, ca o strădanie, concentrare (a se vedea tăcerea lui Avraam).
În înţelesul acestor prime două perechi de termeni, tăcerea este fundamental situată între inerţie şi energie, între neant şi existenţă (p. 64).
3. olam şi haster panim plasează tăcerea în neutralitatea deschisă, în gama de probabilităţi. Haster panim, expresia biblică referitoare la tăcere cel mai des întâlnită, înseamnă literar a ascunde faţa. Răspunzând expresiei celebre a lui Fr. Nietzsche dar şi tăcerii lui Dumnezeu ca neexistenţă (prin vocea eroului din Le Diable et le Bon Dieu a lui Sartre), Martin Buber invocă această expresie a tăcerii ca o ascundere a feţei, în stilul tradiţiei hasidice:
Avem un joc de-a v-aţi ascunselea, unde Dumnezeu şi omul se pierd fiindcă au uitat că şi-au fost parteneri odată (p. 74).
Istoria acestui joc începe tragic în Eden, unde Adam se ascunde de Dumnezeu şi continuă apoi până după Auschwitz unde, peisajul derivei istoriei îl îndeamnă pe Adorno să scrie despre dialectica negativă şi pe Elie Wiesel despre fenomenologia tăcerii prin eroii săi muţi. Auschwitz este improvizaţia făcută trup şi istorie, este eşecul violent al raţiunii umane tocmai în libertatea neîmblânzită a omului. Fenomenul Auschwitz probează o serie de cauzalităţi: riscul libertăţii este viitorul, iar riscul viitorului este tăcerea. O tăcere în care se poate naşte speranţa.
3. Cuvântul care ciopleşte existenţa după propria-i măsură
Speranţa post-Auschwitz a evreilor este una care se naşte dintr-o singurătate completă, eşuată. Nimic nu îi mai poate salva, dar se nădăjduieşte mai departe. Tăcerea este cea care umple de realitate evenimentul aici şi acum, iar viitorul este unul posibil, al infinitului deschis. Iudeului îi rămâne să trăiască viaţa, să nădăjduiască, chiar legile naturii învăţându-l că nu e construcţie fără ruină, nu e înălţare fără cădere, nu e recoltă fără moartea seminţei. Zidul de la Ierusalim, Statul Israel sunt roadele Nopţii de la Auschwitz. De altfel azav semnifică atât abandonul cât şi culegerea. În tăcere, certitudinele stereotipe pot fi făcute praf şi pulbere atunci când omul rămâne blocat în văicăreala abandonului, la fel cum tot în tăcere se pot culege energiile găsirii unui pământ nou.
Tăcerea, în Biblie, este pragul aceleeaşi uşi, prin care totul se separă şi totul se întâlneşte (p. 367).
Dar dacă Cuvântul ciopleşte existenţa după propria măsură, oare dimensiunile tăcerii tragice de pe paginile Vechiului Testament nu vor căpăta valenţe şi semnificaţii mai bogate odată cu lectura Noului Testament? În următorul articol voi urmări descoperirea unor noi izvoare ale tăcerii atunci când Cuvântul devine verb, se întrupează, se întâlneşte cu omul şi cu Dumnezeu în rostire dar şi se desparte de Dumnezeu în tăcerea de pe cruce.
În pregătirea tezei mele Tipologiile narative utopice din discursurile publicitare, fac lecturile de rigoare cu privire la utopiile politice. Pentru început, recomand un foarte educativ articol al lui Vladimir Tismăneanu, cu bogate (şi obligatorii) referinţe bibliografice:
Oricat ar parea de straniu, mitologiile stangiste renasc, ca si cum revolutiile din 1989 nu s-ar fi petrecut. Ni se dau servesc lectii despre “crahul iminent” al capitalismului, despre globalizare ca patologie politica si economica. Atunci cand un Slavoj Zizek si adeptii sai celebreaza “grandoarea istorica a bolsevismului” si proclama necesitatea de a repeta (to re-enact) “gestul lui Lenin”, atunci cand un Alain Badiou reabiliteaza nonsalant “ipoteza comunista”, pozitia informata etic, calma si critic-reflexiva a unor Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Sever Voinescu, Cristian Preda, Andrei Cornea, Teodor Baconsky, Tereza Brindusa Palade, Dragos Paul Aligica, Mircea Mihaies, Catalin Avramescu, Ioan Stanomir, Aurelian Craiutu, Iulia Motoc, Sorin Lavric, Caius Dobrescu, Radu Carp, Mihail Neamtu, Radu Preda, Vlad Muresan, Angelo Mitchievici, Cristian Vasile, Mirel Banica, Adrian Cioflanca, Dorin Dobrincu, Bogdan Iacob, mi se pare o binevenita chemare la luciditate.
Ar fi intr-adevar bine sa stim ce a fost (ce este) marxismul, cum s-a petrecut metamorfoza sa in leninism si cu ce consecinte. Ar fi util sa-i (re)citim pe Aron, Popper, Berdiaev, Hayek, von Mises, Robert C. Tucker, Leszek Kolakowski, Boris Souvarine, Robert Conquest, Sidney Hook, Milovan Djilas, Adam Ulam, Alain Besancon, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Agnes Heller, Waldemar Gurian, Eric Voegelin, Robert Service, Archie Brown, Aleksandr Iakovlev, Georges Nivat, Pierre Manent, Andrzej Walicki. Sa o recitim pe Monica Lovinescu. Sa-i recitim pe Orwell, Koestler, Istrati, Silone, Soljenitin, Grossman, Camus. Sa recitim Cartea Neagra a comunismului.
Recomand aici, drept cartea saptamanii, monumentala lucrare a profesorului Andre Liebich, de la Institut de Hautes Etudes Internationales din Geneva, aparuta initial la Harvard University Press, in 1997, De pe celalalt tarm: Social-democratia rusa dupa 1921. Publicata in traducere romaneasca in 2009 la CA Publishing din Cluj, cu o postfata de Lucian Nastasa, lucrarea este o splendida analiza a itinerariului politic si intelectual al mensevismului, principalul adversar, nemesisul leninismului in cadrul social-democratiei ruse. Un volum care ar trebui citit de cat mai multi studenti la filosofie, istorie, stiinte politice, sociologie.
Titlul cartii este inspirat din Herzen, revolutionarul rus despre care Isaiah Berlin a scris pagini de o mare acuratete si sensibilitate. Pisarev, Ogariov, Bakunin, Herzen, Marx au devenit personajele trilogiei lui Tom Stoppard, The Coasts of Utopia. Herzen, iubind umanitatea, iubind o revolutie precum o ademenitoare, fascinanta naluca pentru care merita facut orice sacrificiu, ambivalent, ambiguu, sfasiat intre comandamentele abstractiilor filosofice si imperativele responsabilitatilor concrete: “Mai bine sa pieri odata cu revolutia decat sa cauti refugiu in azilul contrarevolutiei”. Intr-adevar, tarmurile si costurile Utopiei…
Citiţi întreg articolul lui Vladimir Tismăneanu AICI.
Cu o claritate de invidiat, în Izbăveşte-ne de rău, Ravi Zacharias descrie istoria decadenţei şi a nihilismului occidental, industria culturală şi, mai ales, “inocenţa” otrăvită care este injectată tinerilor din ziua de azi prin cultura postmodernă. Misterul răului nu devine unul demn de admirat, aşa cum suntem instruiţi prin prozelitismul aşa zisei emancipări moderne şi postmoderne ci, dimpotrivă, devine garanţia derivei. De altfel, foarte multe dintre dezbaterile ştiinţifice, literar-artistice şi cele din mass-media ne arată că semnele culturale ale acestei descompuneri umane probează filiaţiile dintre cultură, natură umană şi ceea ce numim rău.
Tot acest tăvălug al răului poate fi oprit numai printr-o întoarcere la Isus Hristos, la lumina revelaţiei, fapt ce ar împlini cu adevărat exigenţele unui căutător de bine, adevăr şi frumos.
Cartea lui Ravi Zacharias este un model de scriitură pentru cel care are ceva de spus cetăţii în mijlocul căreia trăieşte, scriitură ce exprimă echilibrul dintre precizia diagnosticării problemei şi condescendenţa iubitoare cu care este oferită soluţia la problema descoperită.
4. Raţiunea în cumpănă – Phillip E. Johnson
Un eminent profesor de filosofie şi de ştiinţe politice, John Gray, constata în cartea sa Câini de paie (Humanitas, 2009) că “în prezent, credincioşii sunt mai neconformişti. Împinşi spre marginea unei culturi în care ştiinţa pretinde autoritate asupra a tot ceea ce înseamnă cunoaştere umană, ei au fost nevoiţi să-şi cultive capacitatea de a se îndoi. Prin contrast, credincioşii laici, încorsetaţi de înţelepciunea convenţională a acelor vremuri, se află sub influenţa dogmelor necercetate”. Cartea lui Phillip E. Johnson probează din plin observaţiile profesorului britanic, cu observaţia că autorul este un foarte respectat şi competent profesor de drept de la Universitatea Berkeley.
Aşadar, dacă aveţi o doză de nonconformism, luciditate şi îndoială, probaţi-le, împreună cu autorul, în câmpul prejudecăţilor cu diplomă.
Profesorul american urmăreşte modalităţile prin care naturalismul metodologic dă naştere metanaraţiunii evoluţioniste, relativismului etic şi corectitudinii politice, vizibile deja în aberaţiile sistemului de educaţie şi de justiţie din Statele Unite. Toate acestea sunt însă acceptate în cultura populară pe baza sofismelor autorităţii, iar în lumea academică pe baza apartenenţei la majoritatea comodă. Dar dacă fundamentele naturaliste sunt greşite iar conspiraţia elitei culturale împotriva “ignoranţei” şi “superstiţiei” teismului creştin ascunde de fapt propria ignoranţă?
Lecturând Raţiunea în cumpănă veţi constata un lucru care este absolut normal pentru cei care studiază istoria ştiinţei şi anume că până şi industria cunoaşterii ştiinţifice poate fi cauzatoare de mitologii, superstiţii şi prejudicii ale onestităţii. Ceea ce este tragic în tot acest carnaval pitoresc este pericolul pe care îl prezintă mania certitudinii atunci când ignoranţa şi cunoaşterea interesată, părtinitoare, îşi îmbracă goliciunea cu puterea legiuitoare şi cea politică. Sunt semnale de alarmă pe care Phillip E. Johnson le indică celor care dispun încă de o vie dorinţă de cunoaştere.
Într-un univers al creaţiilor, al multiplelor gesturi de inventare a ceea ce este deja cunoscut în amintiri, gânduri şi senzaţii, în Biblioteca Babel de care vorbea Borges, lectorul se rătăceşte bezmetic (dar fericit) printre umbrele şi reflecţiile creatorilor. Oare nu cumva structura psihologică a cititorului se formează sau deformează în funcţie de oglinzile pe care autorii i le pun în faţă şi în faţa cărora se complace ca lector?
Am primit cu ceva timp în urmă o invitaţie de a oferi nişte recomandări dintre cărţile pe care le-am citit în 2009. Cu ceva întârziere şi cu scuzele de rigoare, dau curs acestei invitaţii, devoalând astfel câteva dintre oglinzile-labirint în care m-am privit în 2009.
1. Evanghelia după Ioan – Beniamin Fărăgău
Dacă Biblia este adevărata oglindă în care ne vedem chipul creionat în liniile subţiri ale credinţei sau tuşele păcatului, atunci am să încep evocând o carte care ne pune la dispoziţie câteva schiţe preliminarii.
Comentariul lui Beniamin Fărăgău asupra Evangheliei după Ioan aduce:
- prospeţimea înţeleptului pe a cărui buze se află mereu învăţături noi,
- siguranţa exegetului care desfăşoară anevoioasa muncă de desluşire a sensurilor învăluite în tipare culturale, lingvistice şi istorice, vechi de mii de ani,
- claritatea învăţătorului care ştie cum să comunice adevăruri profunde şi
- inima păstorului căruia i s-au dat suflete de îngrijit.
Comentariul lui Beniamin Fărăgău are calitatea de a exprima preocuparea autorului Evangheliei, aceea de a dovedi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, ca împlinire a tezaurului de promisiuni din Vechiul Testament. Eu, cel puţin, prefer onestitatea şi fidelitatea faţă de un sens cât mai aproape de cel intenţionat de autor decât ostentaţia creativă, dar dementă a spiritului veacului în care trăim. Tocmai de aceea, comentariul lui B. Fărăgău este demn de apreciat şi pentru că exprimă grija pastorală a lui Ioan ca nu cumva procesul dovedirii lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu (afirmaţie, dovedire, proclamare), vizibil de-a lungul întregii Evanghelii, să fie unul reversibil, de la fiorul proclamării credinţei la plictisul cenuşiu al informaţiilor pe care le preluăm ca tradiţie cultural-religioasă.
Aşadar, recomand Evanghelia după Ioan ca pe o veritabilă examinare a credinţei în Cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa.
2. Cu sufletul rămas în viaţă – Philip Yancey
Sunt cărţi pe care am vrea să le scriem noi. Nu pentru că am avea disponibilităţile şi rafinamentele literare ale anumitor autori, nici pentru că urzupăm, fie şi numai într-un exerciţiu de imaginaţie, faima marilor scriitori. Am dori sa scriem unele cărţi doar pentru oportunitatea de a cunoaşte inopinat, credem noi, lucruri pe care le-am bâjbâit în viaţa reală, pierzând ani de experienţe dureroase.
O carte pe care eu aş fi vrut să o fi scris este Cu sufletul rămas în viaţă de Philip Yancey. Însă pe măsură ce citeam cartea, prejudecata mea cu privire la lejeritatea anumitor scriitori de a-şi scrie cărţile s-a năruit. Literele nu se pun în ordine de la sine, ci armonia lor este ordonată de forţa unor trăiri care transcend graniţa confortului. Uite aşa am avut surpriza să descopăr că această carte a fost scrisă tocmai ca un exerciţiu terapeutic.
Experienţele autorului în comunităţi eclesiale dominate de legalism, ipocrizie şi rasism nu au dezarmat credinţa sa, ci au constituit prilejuri de descoperire a unor altfel de oameni care l-au ajutat să-şi păstreze sufletul în viaţă. Aceşti oameni-mentori (Martin Luther King, G. K. Chesterton, dr. Paul Brand, dr. Robert Coles, Dostoievski, Gandhi, dr. C. Everett Koop, John Donne, Annie Dillard, Frederick Buechner, Shusaku Endo şi Henri Nouwen) l-au ajutat pe autor să creadă într-un Dumnezeu care se îngrijeşte nu de programe de biserică, ci de mântuirea oamenilor.
Lecturând cartea, am văzut cum autorul demolează două prejudecăţi. Ph. Yancey schiţează portrete de creştini (cu excepţia lui Gandhi) cu mult mai bogate decât caricaturala dar clasica figură a roboţelului programat la 2 ore de creştinism pe săptămână. Iar în vieţile acestor mentori descopăr un Dumnezeu Viu care are o dragoste de oameni şi gusturi mult mai rafinate decât “profesioniştii” religioşi. Dumnezeu savurează astfel o poezie, un roman, o prelegere, un tratat de medicină, o declaraţie politică sau o îngrijire caritabilă a celor prin care îşi expune Chipul de iubitor de oameni. Umanismul pe care îl expune Philip Yancey este o extensie a înţelegerii Evangheliei şi a trăirii ei în veacul nostru. Ori paginile frumoase din vieţile acestor oameni nu se scriu gratuit, ci cu un cost destul de mare. Cost pe care mulţi dintre noi nu vrem să-l plătim, având drept scuză umbrele şi zonele gri din vieţile unora dintre aceşti mentori.
Citind această carte, mi-am dat seama că nu trebuie să îmi doresc o cunoaştere gratuită, uşoară, superficială, ci una care se capătă trăind credinţa, adică atingându-L pe Dumnezeu în cutele plăcute dar şi în cele mai puţin plăcute ale vieţii.
